Amintiri cu vameşul Vasile Blaga: „Eu mă întorceam de la Viena cu ciocolată albă şi mă căuta în portbagaj, să-i dau şi lui!“

Fostul copreşedinte al Partidului Naţional Liberal, Vasile Blaga, în vârstă de 61 de ani, este judecat pentru trafic de influenţă, după ce ar fi primit 700.000 de euro de la un om de afaceri pentru obţinerea a două contracte de lucrări publice.

Într-un interviu acordat "Weekend Adevărul", fostul mare jucător rapidist Nicolae Lupescu a făcut câteva dezvăluiri despre fostul şef al Partidului Naţional Liberal.

Cum v-aţi adaptat în Austria? Mă refer la trecerea de la sărăcia de aici la viaţa într-una din cele mai frumoase capitale europene.

Foarte bine. Fata mea e născută la Viena. Nici n-au vrut să-mi dea drumul cu ea, când m-am întors în România, la Nădlac. Ziceau că nu i-am făcut paşaport.

Şi ce-aţi făcut?

Ce să fac? I-am dat telefon unui colonel de la Arad. Era seara, pe la ora 9. Îl auzeam pe ăsta cum îi striga grănicerului în telefon: „Dă-i, mă, drumul, că alţii pleacă trei şi se întorc doi. Ăştia au plecat trei şi s-au întors patru! Atât de prost eşti?“. La Nădlac era jale. Acolo l-am cunoscut şi pe Blaga ăsta, politicianul, şeful de partid.

Vasile?

Da, da, Vasile Blaga. Nu-mi spune mie… Eu mă întorceam de la Viena cu ciocolată albă şi mă căuta în portbagaj, să-i dau şi lui. „Băi, dacă nu-mi cereai, îţi dădeam!“, îi ziceam. „Hai, domnul Lupescu, vă rog eu…“

Dar limba germană o ştiţi?

Aveam un dicţionar, mă mai uitam şi eu pe el. Nu vorbesc cum o ştiu copiii mei, dar înţeleg aproape tot. Mai greu e la exprimare.

Echipa asta era din Viena?

La 15 kilometri de Viena. Un fel de Sectorul Agricol Ilfov al lor. Erau munţi, era frumos acolo… Făceam 30 de minute cu maşina până în Viena, ieşeam cu soţia în fiecare seară. Beam o bere, nu mai mult. Dar mâncam, în primul rând.

Vă plăceau cârnaţii ăia vienezi?

Aoleo... Ultima oară când am fost la Viena am înghiţit în sec tot drumul. Când am ajuns, şi mi-au şi dat nişte bani ăştia, primul lucru, m-am dus, cu nevastă-mea, pe peron, în gară, unde erau cei mai buni cârnaţi. Stăteau oamenii, mâncau cârnaţi de le scârţâiau între dinţi şi beau bere. Mi-am luat şi eu doi cârnaţi şi o halbă de bere şi am stat şi am mâncat frumos. Mi-am zis: „Aşa, că am şi eu bani acuma…“.

Ce salariu aveaţi când jucaţi la Admira?

Salariul era 3.000 de dolari. Salariul celorlalţi jucători era de 300-700 de dolari. Eu eram profesionist, ceilalţi – amatori, aveau şi serviciu. Îţi mai dădeau şi de mâncare pe gratis… Iar la prime, ei aveau 1.000 de şilingi, iar eu luam cam 3.000, tot de şilingi. Eram doar doi profesionişti în echipă: eu şi cu un neamţ, mai tânăr cu 7 ani decât mine, care a murit.

Şi juca bine echipa?

Păi când am ajuns eu, am luat campionatul. Dar faţă de Rapid, să zicem, nici nu se puteau compara. Meciul vieţii lor a fost cu Internazionale Milano (n.r. – în septembrie 1973, Cupa UEFA). Îi batem acasă cu 1-0. La ei, conduc italienii cu 2-0, 2-1 la pauză. În minutul 89, mă duc la un corner. Îi dau căpăţâna, în vinclu am pus-o! 2-2! M-au strâns ăştia în braţe de mi-au rupt o coastă! Am luat primă de 15.000 de şilingi. Oricum, am fost tot timpul bine cu patronul austriac. M-a chemat de cinci ori până acum, la Viena. De la Rapid, unul nu m-a sunat să mă cheme o dată la o cafea.

Când aţi revenit în ţară, din Austria?

Nicolae Lupescu: La cutremur, în 1977. Ei mi-au propus să rămân în continuare, ca antrenor, dar n-am vrut eu, să nu mă fac de ruşine în faţa lui Ştefan Andrei. Mi-am sunat un cumnat, pe vremea aia stăteam pe Griviţei. „Mă, s-a dărâmat blocul? Mie să-mi spui, că nu mai vin acasă!“ „Nu, Nicuşoare, o cană de la bucătărie s-a spart, atât!“ Ce, când am ajuns acasă, bucătăria abia mai stătea în picioare! Era jale!

Aţi început să antrenaţi în acelaşi an, nu?

Da, am stat două luni, să mă odihnesc şi eu. Că meritam, nu? Aveam bani, aveam de toate, mă întorsesem din Austria cu 50.000 de dolari.

Păi şi nu v-au controlat comuniştii?

Nu, n-aveai voie să scoţi valută, altfel nu-i interesa.

Şi unde-i ţineaţi?

Acasă! De ce să-i bag în bancă? Îi ţineam acasă, la mine, cine să mă fure?