Virtuozitate şi mister, în concertul Filarmonicii de Stat „Transilvania“

Concertul Filarmonicii de Stat „Transilvania“ din Cluj a realizat vineri, la Ateneu, un portret al compozitorului-dirijor german Jörg Widmann, completat de perspectiva românească asupra muzicii secolului XXI, reprezentată de Ulpiu Vlad.

Articol realizat de Mihai Cojocaru

Cunoscută deja publicului bucureştean, din interpretarea Filarmonicii „George Enescu“ de anul trecut, pe aceeaşi scenă, lucrarea simfonică Lumina drumurilor de Ulpiu Vlad a deschis o după-amiază muzicală dedicată misterului. 

Prin sunete lungi, în registre înalte, într-un timp aproape suspendat, taina s-a înfăţişat aici într-un

mod pictural, strălucitor, palpabil, dar în acelaşi timp imponderabil şi de nepătruns. Lumina a umplut spaţiul, dar nu a indicat o cale. Pe alocuri, acumulări dinamice şi sonore în segmente scurte de timp au ridicat întrebări menite să tulbure liniştea: să fi fost teama de necunoscut, ecoul lumii mundane, coşmarul potenţial din orice vis? Se intuia o prezenţă permanentă, susţinătoare, dar drumul de parcurs aparţinea fiecăruia. 

Într-un prezent al goanei după certitudinea care „face lumină“, Ulpiu Vlad a găsit mijloacele sonore ideale pentru a manifesta existenţa unui adevăr superior, anterior oricărei interogaţii, cu atât mai cert cu cât articularea sa a rămas aproape amorfă, vagă, fluidă, dar purtătoare de înţelesuri nerostite, pe care compozitorul le-a oferit ascultătorului ca însoţire şi după ce muzica a încetat.  

Continuarea programului a dezvăluit o arhitectură muzicală generală, în care două creaţii cu problematică metafizică au flancat un experiment ludic: Piesa de concert Ad absurdum, pentru trompetă şi orchestră, de Jörg Widmann. 

Dacă de la prima măsură ne-am aflat în plin test al limitelor virtuozităţii, atunci unde era normalitatea ca premisă a atingerii absurdului? Widmann a presupus, probabil, că atât firescul ritmului muzical psihologic, cât şi experienţa acumulată de publicul confruntat, de la Paganini încoace, cu peste două secole de acrobaţie sonoră vor fi imediat violentate de plonjarea într-o vervă incontrolabilă. 

Momente memorabile

Epuizarea a fost evitată prin concentrarea în timp – lucrarea a durat aproximativ 17 minute, interval în care preocuparea principală a interpreţilor a rămas aceea de a nu cădea de pe sârmă, iar a ascultătorilor, încercarea de a discerne ceva. Ce-i drept, au fost ajutaţi de un interpret remarcabil, genialul şi celebrul trompetist rus Serghei Nakariakov, care a făcut furori încă din 2009, la Festivalul „Enescu”, într-o seară de neuitat alături de Romanian Brass. 

De data aceasta, marele virtuoz a trecut aproape neobservat, multele scaune goale mărturisind tăcut despre angoasa încă foarte răspândită în confruntarea cu un pericol în continuă creştere – secolul XXI. Discret în supunerea faţă de voinţa compozitorului aflat la doar o baghetă distanţă, Nakariakov a făcut demonstraţia valorii sale răsturnând cu uşurinţă intenţia neprietenoasă a partiturii şi arătând că ceea ce pentru unii poate părea imposibil şi absurd, pentru trompeta sa reprezintă obişnuitul. 

Respiraţia continuă, precizia articulaţiei, controlarea lejeră a tuturor provocărilor tehnice lansate de Widmann au reprezentat tot atâtea momente memorabile, pe care solistul, în pofida aplauzelor înflăcărate, nu le-a continuat cu un bis, lăsându-i cu eleganţă prim-planul liber compozitorului. 

Atmosferă meditativă

După pauză, am putut cunoaşte şi latura „serioasă“ a creatorului german, prin intermediul Misei pentru orchestră mare. Lucrarea face parte din trilogia Lied (2003), Chor (2004), Messe (2005), care explorează posibilităţile unui grup instrumental de a configura forme muzicale rezervate în mod tradiţional vocii umane. 

Asemenea piesei concertante, dar în cheie proprie, Misa nu a recurs la multiple stiluri şi idei muzicale pentru a-şi închega discursul, ci a mizat totul pe cartea unităţii. În prelungirea unei tradiţii simfonice germanice ce se mai întâlneşte doar în cărţile de istorie, Widmann s-a folosit de numai câteva motive principale, pe care le-a dezvoltat sistematic de-a lungul fiecărei secţiuni, iar combinaţiile timbrale au urmat exemplul postromantic, singurele excepţii făcându-le chitara şi acordeonul, instrumente care, din perspectiva unei simbolici religioase, reprezintă imixtiunea profanului în spaţiul sacru. Atmosfera meditativă dominantă a continuat imaginea creată de Lumina drumurilor, însă într-o manieră filtrată, intens reflexivă. Nu în ultimul rând, Orchestra Filarmonicii „Transilvania“ s-a remarcat printr-o colaborare excelentă cu Jörg Widmann, programul solicitând solistic toate compartimentele. Căldura corzilor în piesa semnată de Ulpiu Vlad, precizia ritmică şi transparenţa camerală din Ad absurdum, precum şi suflul simfonic amplu din Misă au recomandat una dintre cele mai bune orchestre din ţară.