Vocea diasporei
0Mihaela Crăciun va prezenta în curând, la TVR Cultural, emisiunea „Destin în exil“, o serie de întrevederi cu români realizaţi în ţările lor de adopţie.
Adevărul TV: Care este cea mai arzătoare problemă a românilor stabiliţi în străinătate, în afară de dorul de ţară?
Mihaela Crăciun: Păstrarea identităţii şi, implicit, a legăturilor cu ţara întâmpină ceva greutăţi. Obstacole sunt multe, se poate vorbi de trecerea timpului în cazul celor ajunşi la a doua sau la a treia generaţie, ar mai fi inerţii birocratice (vezi şi taxele consulare destul de mari) care îi fac pe unii să renunţe până la urmă la calitatea oficială de cetăţean român. Mai există nemulţumirile legate de situaţia din România, o Românie care s-a reformat lent, cu probleme, iar imaginea ei, ce cuprinde o doză de ineficienţă, se răsfrânge şi asupra lor.
Care este cea mai dramatică poveste pe care aţi auzit-o până acum de la un român plecat din ţară?
Era prin 2006, şi povestea asta mi-a provocat insomnii. Este vorba de un tânăr medic veterinar din judeţul Iaşi, ajuns la Torino, pe care l-am găsit dormind într-un adăpost, pentru că banii pe care ar fi trebuit să-i dea pe chirie voia să-i trimită soţiei rămase acasă cu doi copii mici. Lângă acest loc, unde puteai rămâne o lună gratis, sub un pod, alături de beţivi, drogaţi care-şi făceau veacul acolo, dormea şi un instalator de vârsta tatălui meu, din Bacău, rămas văduv, venit să strângă bani pentru a-şi întreţine fiica la Medicină, în Bucureşti.
Cum ar arăta, în viziunea dumneavoastră, o Românie aproape perfectă?
Pentru ca România mea aproape perfectă să existe, ar trebui să avem mai mulţi oameni cu viziune. Am putea compara ţara cu zona unui parc neamenajat, în care nu se ştie pe unde vor fi aleile principale, cele secundare sau în ce loc se vor găsi fântâni. Se spune că persoanele înţelepte au observat că trasarea cărărilor dintr-un parc se face mai bine după ce i-ai lăsat pe ceilalţi să circule şi ai observat nevoile lor. Am avea nevoie deci de o mare atenţie şi o permanentă adaptare la realitate. Foarte importante ar fi regulile de convieţuire, legile făcute încât să nu fie schimbate mulţi ani de acum înainte.
V-aţi ales ca temă pentru teza de masterat „Televiziunea în comunism. Programele de ştiri". De ce aţi ales acest subiect şi care sunt câteva dintre observaţiile făcute pe marginea acestuia?
Lucram deja în televiziune când am ales tema. Am fost impresionată de arhiva cu scriptul ştirilor şi am vrut să cercetez evoluţia programelor de ştiri în perioada comunistă. În acest context, am văzut că între anii 1968-1882 a fost o perioadă de aur a lui Tudor Vornicu şi a programelor de divertisment cu mari actori şi cântăreţi. Din 1983 însă, la indicaţiile Cabinetului 2, s-a strâns şurubul, iar românii au ajuns să-şi orienteze antenele către sârbi, bulgari, ruşi sau unguri, pentru a vedea un meci de fotbal, un film american sau un concert.
Se spune că românii nu ar fi prea uniţi în comunităţile din străinătate. E o legendă?
Românii sunt dezbinaţi şi constataţi acest lucru dacă vă uitaţi în rândul comunităţilor româneşti din Italia, Spania... Câte asociaţii sunt, dar, când e vorba să se unească, să fie o voce singulară în faţa autorităţilor din ţările respective nu se întâmplă nimic! Dacă până în 1989 era teama reală de securiştii care mişunau peste tot, acum e invidia, incapacitatea de a recunoaşte meritele şi valoarea altora.