Interviu OK! cu Manuela Hărăbor: „Am fost campioană la irosit clipe“
0Celebra actriţă a acceptat să vorbească despre viaţa ei, despre cum a fost şi cum este. Iat-o în prim-plan, dând câteva răspunsuri îndelung aşteptate
de Radu Buzăianu
Greu de crezut că între actriţe e una care să-şi înţeleagă mai bine rolul în care a fost distribuită în viaţă. Greu de crezut că sunt multe roluri mai delicate, mai minuţioase de jucat, ca cel pe care Manuela Hărăbor îl joacă. Dumnezeu ne distribuie în piesa aceasta, dar ne dă şi posibilitatea de a nu ne mai juca rolurile. De a intra în altele mai convenabile. De a ne înfrunta regizorul. De a pierde aşa sensul. Chiar şi de a-l recăpăta la un moment dat. Manuela Hărăbor, despre sens, deci despre viaţă.
Cum e prezentul tău?
Manuela Prezentul? Bucurie. Aşa e prezentul. Încerc să elimin tot ce e balast. Îmi dau seama că timpul trece repede, că am irosit atâţia ani pentru nimic. Am clădit doar castele din spumă de săpun. Şi-mi dau seama că nu mai e timp. Singurul lucru bun pe care l-am făcut în viaţă e băiatul meu de 25 de ani. Aici, da. Pot spune că am clădit. În rest, nu-mi mai pierd timpul cu spectacole derizorii, cu cărţi care nu spun nimic şi întâlniri cu orice fel de oameni.
Ai o linişte financiară care să-ţi permită să alegi?
Nu prea. Dar nu-mi fac planuri pe termen lung. Nu ştiu câte zile am pe Pământ, drept pentru care este inutil să fac astfel de planuri. Încerc să iau fiecare zi în parte şi, din puţinul pe care-l am, să pot să-i ofer lui Andrei ceea ce are nevoie şi să pot să am grijă de părinţii mei. Nu ştiu cât vor ţine lucrurile acestea. Un sac are o limită. Poate par inconştientă, dar nu am grija zilei de mâine apăsătoare. Poate de aici şi bucuria de a trăi şi de a mă trezi dimineaţa. De restul are grijă Dumnezeu.
Dacă viaţa ta ar fi un film, în ce parte a lui ne aflăm?
Ce pot să spun acum, la aproape 48 de ani? Nu sunt la prolog, cred că nici la cuprins. Poate undeva spre apus. Câte zile dă Dumnezeu omului?
În Biblie spune că 70 de ani.
Atunci am depăşit de mult jumătate. De aceea realizez cât de scurtă a devenit viaţa. Din punctul meu de vedere, am fost campioană la irosit clipe.
E mai rar. O femeie frumoasă care-şi asumă trecerea anilor.
De nişte ani încoace am grijă ce cărţi deschid şi citesc. Timpul este o lecţie. Dacă omul nu şi-o asumă, viaţa devine greu de parcurs. Trebuie să ne asumăm finalul vieţii. Să înţelegem că viaţa trece. Toţi sfinţii părinţi ne învaţă că, dacă am conştientiza că putem fi oricând în ultima zi de pe Pământ, lumea ar arăta altfel. Aici e câştigul celui întunecat, te convinge că ai multă viaţă înainte.
Din perioada anilor irosiţi, de ce ţi-e, totuşi, dor?
Nu-mi e dor de nimic. Şi nu-mi pare rău, totuşi, de ce am făcut, pentru că toate m-au clădit. Au fost cărămizi şi încercări lăsate de Dumnezeu din dragoste, ca eu să-mi revin. Vorbeam despre smerenie şi celebritate înainte să începem. Smerenia e termen slavon, înseamnă revenire la starea iniţială. Nu înseamnă traducerea pe care o dăm azi.
De ce ai devenit actriţă?
Aici am deschis ochii. La trei ani filmam în Veronica. Tata lucra la Buftea, nici n-am văzut altceva. A fost o slavă deşartă. Îmi aduc aminte premiera cu Veronica la Cinema Patria. La sfârşitul filmului, defilam 20 de copii şi oamenii ne aplaudau. Îmi aduc aminte de sentimentul în care eram mai cu moţ. Îmi aduc aminte de admiraţia cu care mă priveau copiii. Mândria intră de la început. Probabil, în anii de început, singurul sentiment care m-a mânat spre meseria asta a fost mândria.
Când ţi-a fost cel mai greu să fii actriţă?
Când am conştientizat că ceea ce spun are un efect atât de mare în minţile oamenilor. Când mi-am dat seama de responsabilitatea de a fi în faţa publicului. Când mi-am dat seama că am să dau socoteală de lucrul acesta. A fost momentul în care l-am cunoscut pe părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. El, pentru noi, actorii, e un păstor foarte bun. Ne-a pus această întrebare şi ne-a lăsat să răspundem: „De ce facem meseria asta?“.
Care a fost cel mai greu rol dintre toate?
Pădureanca. A fost complex şi venit într-o perioadă în care habar n-aveam nici cum se face, nici de ce. Atunci am fost ajutată de Cel de sus, pentru că mă depăşea din toate punctele de vedere.