Cabral, mărturisiri despre discriminarea şi marginalizarea din copilărie: „Le-au zis alor mei să mă mute de la şcoală, eram prea bronzat pentru ei“
0Prezentatorul Cabral Ibacka (40 de ani) a mărturisit pe blogul personal că în copilărie a fost victima discriminării rasiale, fiind nevoit să se mute de la o şcoală la alta din cauza umilinţelor la care era supus pe motivul culorii pielii sale.
„Sunt un băiat din cartier. Născut în Berceni. În ‘77“, şi-a început Cabral postarea pe blog, intitulată „Un articol despre un copil singur. Eu.“
„M-au dat prima oară la şcoala 111. Am stat până în clasa a 2-a… Le-au zis alor mei să mă mute, eram prea bronzat pentru ei. M-au mutat ai mei la 110. A fost bine până într-a patra. Prea mult solar… Apoi m-au mutat la 96. Deja ştiam reţeta… câteva zile de observat de la distanţă, apoi începeau glumiţele cu «alb ca smoala», «maimuţa», «Congo»… şi tot aşa. Şi au început. În acelaşi ritm, cu aceeaşi răutate ca la celelalte două şcoli. Şi într-o zi s-a întâmplat ceva… am ieşit la sport, în curtea şcolii. Profu’ n-avea de gând să ia aur la Olimpiadă cu noi, aşa că ne-a aruncat o minge de fotbal şi ne-a lăsat în pace. Am intrat şi eu într-una dintre echipe. N-am făcut mare fâsâială, nu eram bun la aşa ceva. Dar am alergat, făceam încă de-atunci sport de performanţă, pregătire fizică aveam. Am alergat, am dat câteva pase, am râs puţin pe teren, a fost OK. În următoarea pauză mergeam către clasă, când un unul de la altă clasă a urlat după mine „Fugiţi că vine maimuţoiul!“ sau ceva de genul ăsta. M-am întors să-i dau replica, dar n-am apucat. Unul dintre băieţii din clasa mea a urlat tare, cu pasiune şi supărare:
– Băăă, lasă-l în pace, e din echipa mea de fotbal!“, a povestit Cabral.
În cele din urmă, prezentatorul quiz show-ului „Ce spun românii?“, de la Pro TV, a mărturisit cu nostalgie că fotbalul este a fost cel prin care a ajuns să se simtă acceptat, parte dintr-un grup şi să lege prietenii, subliniând că acest sport are calitatea de a aduce oameni diferinţi împreună sub „un limbaj comun“.
„Sunt un băiat din cartier. Născut, crescut şi trăit în Berceni. Îmi vorbeşti frumos… sunt prietenul tău. Îmi vorbeşti urât… îţi răspund fix cum m-a învăţat cartierul. Şi-ţi promit că n-o să-ţi placă. Şi eram obişnuit să trebuiască să mă apăr singur. Dar atunci, fix în momentul ăla când un alt copil mi-a luat apărarea, am simţit pentru prima dată că… poate chiar de-s diferit, nu trebuie să fiu singur. Pentru că în anii ce au urmat am văzut în cartier cum diferenţele dintre oameni devin graniţe imposibile de traversat. Diferenţele alea simple… de la hainele pe care oamenii le poartă, jargonul pe care-l folosesc, blocul în care stau, gaşca în care-şi cheltuie timpul… ori culoarea pielii. Diferenţele alea simple deveneau la un moment dat nişte prăpăstii de netrecut. Cu o singură excepţie: când jucam fotbal. Cu alergătură şi gâfâială, cu urlete şi sudălmi, cu încurajări şi râsete… fotbalul era un limbaj comun care ne făcea pe toţi să uităm de toate diferenţele posibile. Oricât de prost jucam“, a concluzionat Cabral.