33 de ani de la moartea lui Grace Kelly – un destin frânt de Casa de Monaco
0A avut un nume predestinat, căci frumuseţea aceasta americană avea să intre într-o monarhie europeană tocmai pentru a fi întruparea eleganţei. Un destin remarcabil, de vreme ce a avut o carieră încununată de Oscar şi apoi o viaţă personală, transformată în carieră, în care a devenit prinţesă de-a binelea. A excelat în tot, am zice. Dar acesta e doar jumătate de adevăr…
La 33 de ani de la dispariţia ei fulgerătoare într-un accident de maşină, Grace Kelly e în continuare un simbol al graţiei feminine universale. Nimeni până la ea n-a mai trecut cu atâta naturaleţe graniţa glamourului hollywoodian spre sobrietatea monarhică, unind impecabil două lumi care până atunci doar flirtau. Dacă ar fi trăit, ar fi fost probabil mândră de alegerea nepotului său, Andrea Casiraghi, care pe 31 august 2013 şi-a unit destinul cu cel al Tatianei Santo Domingo. Dar pe cât de mult i-a dat viaţa, tot atât i-a şi cerut lui Grace, aşa că inima ei n-ar mai fi rezistat până la 86 de ani…
Kelly n-a fost o Cenuşăreasă modernă. Născută pe 12 noiembrie 1929, în Philadelphia, Pennsylvania, a crescut în sânul unei familii care a învăţat-o ce înseamnă confortul, dar şi ambiţia de a-ţi transforma visele în realitate. Tatăl ei, John Brendan Kelly, fusese triplu campion olimpic în echipa de caiac a Americii, devenit apoi, prin forţele proprii, milionar, graţie afacerii sale cu cărămizi, una dintre cele mai prospere de pe Coasta de Est. Mama ei, Margaret Katherine, era prima antrenoare a echipei feminine de atletism a Universităţii din Pennsylvania. Nişte părinţi temerari, care-i transmiseseră genele succesului, dar nu neapărat şi dragostea pentru actorie. Domnul Kelly credea că actorul e doar cu o treaptă mai sus decât un pierde-vară, asta deşi avea doi fraţi care activau în domeniu: Walter era actor de vaudeville, iar George câştigase premiul Pulitzer ca autor de piese de teatru. Acesta din urmă avea s-o şi ajute pe Grace să-şi urmeze visul atunci când s-a înscris la American Academy of Dramatic Arts, din New York, unde a fost admisă datorită intervenţiei lui. Grace încălcase cuvântul tatălui, dornică de independenţă, o pornire care mai târziu avea să-i dăuneze. Cazată la Barbizon Hotel for Women, din Manhattan, unde domnii n-aveau voie să pună piciorul după ora 10 seara, şi-a început studiile lucrând ca model, în paralel. Nu ştim câtă nevoie avea de bani, căci tatăl ei o putea susţine lejer, dar cu siguranţă strâmba din nas la alegerea fiicei. Grace voia să se facă, însă, repede remarcată.
Modellingul a adus-o pe copertele unor reviste precum „Cosmopolitan“ şi „Redbook“, după absolvire fiind selectată într-o producţie TV, iar mai apoi, în 1951, într-o peliculă pentru marele ecran, „Fourteen Hours“, cu un rol mai mic. O apariţie trecută cu vederea de critici, dar remarcată pe platouri de starul Gary Cooper. „E atât de diferită de toate actriţele pe care le tot vedem pe-aici“, a comentat Cooper, care şi-a adus aminte de ea când se pregătea distribuţia pentru noul lui film, „High Noon“. Aşa se face că, în 1952, Grace i-a devenit parteneră în acest western care a lansat-o. Anul următor avea să fie decisiv pentru viaţa ei: i s-a oferit un rol în filmul „Mogambo“, alături de Clark Gable şi Ava Gardner. O aventură ameţitoare din toate punctele de vedere. „Ce altceva ai putea face când eşti singură într-un cort în Africa, cu Clark Gable?!“, ar fi comentat ea ulterior bârfele despre idila pe care a trăit-o la filmări cu actorul. „Mogambo“ i-a adus, însă, fulgerător, şi o nominalizare la Oscar şi un Glob de Aur pentru rol secundar, însoţite de un contract MGM pe şapte ani.
Şi, exact ca într-o poveste, din acel punct, viaţa a luat-o pe sus, cariera ei la Hollywood explodând ca un foc de artificii, cu succes după succes, ca şi când destinul ar fi apăsat pe fast forward înainte de întâlnirea cu Prinţul Rainier de Monaco. Într-un singur an, 1954, Kelly a făcut trei filme de senzaţie, dintre care două cu Alfred Hitchcock, cel care i-a devenit un foarte apropiat prieten şi mentor („Rear Window“ şi „Dial M for Murder“). Iar ea, la rândul ei, se transformase în muza lui. Pentru Alfred, Grace era epitomul femeii fatale: avea frumuseţe, stil şi acea eleganţă sexuală, cum o descria el însuşi. „E prea perfectă. Prea talentată. Prea sofisticată. E prea din toate, dar e exact ce vreau“, spunea şi actorul James Stewart, partenerul ei din „Rear Window“. În acelaşi an 1954, Grace a filmat şi pentru „Country Girl“, alături de Bing Crosby, o prestaţie pentru care a fost răsplătită cu premiul Oscar. Atinsese apogeul, devenise una dintre cel mai bine plătite şi respectate actriţe din lume, dar nu ştia că tot acest vis nu mai avea să dureze mult. Curând avea să-l dea la schimb pe un altul, mai măreţ.
În 1955, a fost invitată să facă parte din Delegaţia Statelor Unite ale Americii la Festivalul de Film de la Cannes, calitate în care a participat la o şedinţă foto, în Palatul Principatului Monaco… Aşa l-a întâlnit pe Prinţul Rainier. Şi… s-au îndrăgostit, spune povestea. Cât a fost, însă, dragoste adevărată şi cât iluzie? Căci Grace a fost femeia potrivită la momentul potrivit. Rainier îşi căuta cu o disperare bine disimulată o nevastă. Presiunea momentului era una istorică pentru el. Avea 32 de ani şi, dacă nu reuşea să producă urgent un moştenitor pentru tronul monegasc, micul lui principat avea să devină protectorat francez, conform prevederilor tratatului din 1918.