Succesul celei de-a doua seri a Festivalului „Enescu“

M-a întrebat un reporter dacă actuala ediţie a Festivalului „corespunde aşteptărilor”. Pentru mine, răspunsul e simplu: o ediţie care începe cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim şi se termină cu Murray Perrahia nu poate fi decât perfectă.

Articol realizat de Valentina Sandu-Dediu

După seara în care Radu Lupu a cântat Concertul nr. 4 de Beethoven (1 septembrie), m-a urmărit imaginea maestrului muzicii din Castalia lui Hermann Hesse. Retragerea în altă lume (la care noi putem fi doar spectatori încremeniţi), devenită o religie personală, strălucirea luminoasă şi spiritualizată a cântului la pian transcende spaţiul concertului. Nu mai putem vorbi de „construcţie ”, de „stil beethovenian”, de „autenticitatea” unei interpretări, ci asistăm – cum de puţine ori în viaţă ne e dat – la un ritual al nuanţelor şi mărgelelor de sticlă de pe clape, la care Capela de Stat din Berlin şi Daniel Barenboim participă impecabil, cu delicateţe şi căldură. 

Un joc asemănător a continuat în a doua seară oferită de aceiaţi muzicieni la Sala Palatului (2 septembrie). Concertul în Mi bemol major pentru două piane de Mozart a devenit spaţiul unui dialog purtat parcă între clapele unui singur pian. Replici rapide, teme şi motive, figuri purtate de la Daniel Barenboim la Radu Lupu, reacţiile alerte ale orchestrei au construit un tip unic de discurs. L-am regăsit după doi ani, după ce experienţa acelui concert mozartian pentru pian, propus de Daniel Barenboim în 2011 alături de Staatskapelle, m-a învăţat felul ideal în care un dirijor-pianist configurează un ansamblu: pianul – fără să piardă nimic din strălucirea de protagonist – este şi un coleg al orchestranţilor, ascultă fiecare instrument sau grupă de instrumente, ştie ce face fiecare. Ca răsplată, primeşte toată atenţia de care nevoie, răspunsurile şi susţinerea tematică; orice frază muzicală este condusă de toată lumea la fel, cu aceleaşi accente şi frazări interioare, cu acelaşi elan. De data aceasta, în plus, Barenboim s-a jucat permanent împreună cu Radu Lupu, aşa cum ne place să credem că însuşi Mozart şi-ar fi dorit. Bucuria de a cânta cu un prieten, de a vorbi, de a schimba idei, aluzii, poante şi rafinamente doar prin intermediul limbii pianistice s-a transmis tuturor. Şi a continuat prin bisurile oferite: partea a doua, apoi partea a treia din Sonata pentru două piane de Mozart.

După pauză, ne-am adus aminte că anul acesta îl sărbătorim pe Giuseppe Verdi, alături de Richard Wagner. Festivalul „Enescu” ne propune să cunoaştem laturi ale celor doi compozitori rămase cumva obscure în repertoriile instituţiilor noastre muzicale. Pe de o parte, vom asista la derularea Tetralogiei wagneriene în concert. Pe de alta, creaţiile vocal-simfonice ale lui Verdi, Quattro pezzi sacri şi Recviemul se află în prim-planul programului de la Sala Palatului. Acelaşi Barenboim, care a impus muzica lui Wagner în Israel, ştie la fel de bine să pătrundă în profunzimea sensurilor unei partituri verdiene impregnate de spiritul catolic. Este limpede că generozitatea muzicianului – mânat de semnificaţia muzicii dincolo de ideologie, rasă, sex, religie – rămâne amprenta sa dominantă, într-o lume marcată de prejudecăţi şi conflicte. Generozitatea şi uluitoarea capacitate de a pătrunde şi de a transmite orice muzică au reuşit, printre altele, să modeleze Capela de Stat din Berlin într-unul din cele mai formidabile ansambluri orchestrale pe care le-am auzit. (Mi-e greu să uit subtilitatea cu care a intrat orchestra după debutul pianistic al Concertului nr. 4 de Beethoven, sau tranziţia între partea a doua şi a treia, cu o extremă delicateţe şi reverenţă în faţa lui Radu Lupu.) Rareori întâlneşti o asemenea simbioză între instrumentişti şi dirijor, un asemenea mod de comunicare. 

În plus, efortul Corului Filarmonicii „George Enescu”, sub conducerea muzicală a lui Iosif Ion Prunner, de a parcurge dificilele partituri verdiene adunate sub titlul de Quattro pezzi sacri (Ave Maria, Stabat mater, Laudi alla Vergine Maria, Te Deum) a fost cu siguranţă stimulat de bucuria de a cânta în faţa baghetei lui Barenboim. O asemenea experienţă e, în acelaşi timp, dătătoare de emoţii (intonaţia şi calitatea vocală din anumite locuri a cappella au lăsat să răzbată şi aşa ceva), dar corul a părut că se încălzeşte treptat, iar finalul cutremurător din Te Deum (cu un solo remarcabil al Laurei Chera) ne-a tăiat pur şi simplu respiraţia. 

Dar nu am rămas astfel, pentru că Barenboim şi Capela berlineză ne-au oferit în bisuri şi un alt Verdi, cel cu care eram cu toţii mai familiari. Preludiul la actul I, apoi la actul al III-lea din Traviata şi uvertura la Vecerniile siciliene ne-au adus aminte de maestrul inegalabil al operei italiene, de dramaturgia atât de eficientă care transpare şi în discursul orchestral al lui Verdi. Iar Daniel Barenboim, plin de energie, versatil, fermecător, inepuizabil, şi-a luat astfel rămas bun de la noi.

Valentina Sandu-Dediu