Sonate capodopere, la Ateneu

Marea pianistă Elisabeth Leonskaja va susţine un recital, duminică, 6 septembrie, de la 16.30, la Ateneul Român, cu sonate de Schubert şi Brahms, „in memoriam Sviatoslav Richter“.

Un text de Lavinia Coman 

Sonata în Re major, D 850 („Gasteiner“), lucrare de mare anvergură, este rodul unei scurte perioade fericite din viaţa lui Franz Schubert (1797-1828). A fost compusă în anul 1825 la Gastein, în Alpii salsburgezi, în timpul unui turneu efectuat împreună cu cântăreţul Michael Vogl. Este una dintre cele mai strălucitoare şi virtuoze sonate, care expune totodată verva şi varietatea inepuizabilă a ritmicii schubertiene. Pregnanţa ritmică se afirmă de la începutul primei mişcări, Allegro vivace, şi ne aminteşte frapant începutul Sonatei „Waldstein“ de Beethoven. Tema a doua e de o melodicitate pură, iar coda exultă, conducând la încheierea mişcării într-o atmosferă de voioşie solară. Partea a doua, Con moto, e o pagină rafinată de mare intimitate. Mişcarea ei de dans moderat evocă menuetul, iar atmosfera predominantă e de contemplaţie calmă a tainelor naturii.

Armonia interesantă produce schimbări de perspectivă în prezentarea celor două teme, prin schimbări fulgurante de tonalitate, ca şi cum l-ar prefigura pe Debussy. Partea a treia, Scherzo: Allegro vivace, prezintă echivocul metric între măsurile 3/4 şi 3/2. Caracterul de fugă eroică este dat de forţa ritmurilor punctate, iar momentul de graţie, minunatul trio, de o frumuseţe calmă, e scăldat în îndrăzneţe modulaţii pline de expresivitate. Partea a patra, Allegro moderato, e un rondo splendid, în care se poate resimţi prospeţimea dansurilor populare şi este evocată ambianţa ludică a schubertiadelor. Voioşia spiritului vienez e prezentă până la final, când reapare atmosfera de poezie pură, pentru a încheia monumentala construcţie printr-un vis al fanteziei schubertiene.

           Cu Sonata a treia, în fa minor, op. 5, tânărul Brahms (1833-1897) îşi ia adio de la acest gen pianistic. Este singura lucrare pe care autorul i-a prezentat-o lui Schumann pe parcursul elaborării. Unii biografi au văzut aici un posibil autoportret, dată fiind bogăţia şi diversitatea vieţii afective exprimate muzical. Se afirmă deja stilul brahmsian prin succesiunile de terţe şi sexte des repetate, prin ideile melodice mai compartimentate. Armonia devine mai complexă datorită folosirii constante a treptelor secundare. Sonata are cinci părţi şi nu patru după modelul clasic, iar aceasta o situează mai degrabă în continuitate cu vechiul divertimento. Cele trei mişcări rapide alternează simetric cu cele două lente, care se leagă între ele prin materialul tematic. Prima parte, Allegro maestoso, debutează cu o temă foarte pregnantă. Aceasta izbucneşte violent, ca un fulger, iar apoi discursul dramatic conduce spre o idee secundară ce-l evocă pe Chopin printr-un profil modulant, înlănţuit cu a treia temă cromatic descendentă. Toate cele trei teme derivă din celula iniţială, după procedeul inaugurat de Liszt. Dezvoltarea, repriza şi coda prelucrează temele după logica sonatei clasice.

Partea a doua, Andante espressivo, e precedată de trei versuri ale poetului C. O. Sternau, cu funcţia de motto, care evocă înserarea, clarul de lună şi două inimi unite prin iubire. Muzica e o nocturnă, un cânt plin de beatitudine, una dintre cele mai frumoase scene de dragoste din muzica romantică. Mişcarea e structurată în trei episoade şi anticipă, prin intensitatea expresiei lirice, pagini de paroxism al pasiunii din opere de R. Strauss şi R. Wagner. Partea a treia e un Scherzo marcat de atmosfera de coşmar a unei catastrofe în paşi de vals fantastic, ca în muzica lui Berlioz. Doar trio-ul de la mijloc oferă un respiro paşnic între două vijelii aducătoare de prăpăd. Partea a patra,  Intermezzo, cu indicaţia adiţională de „privire înapoi”, e un fel de variantă macabră a Andantelui îndrăgostit din partea a doua. Ritmurile apăsătoare ale unui marş funebru îl evocă iarăşi pe Berlioz, într-o viziune pesimistă asupra iubirii. Partea a cincea este un Rondo tratat liber, cu semnificaţia marşului către victoria obţinută prin luptă, către ieşirea din tenebre la lumină. O coda grandioasă încheie în atmosferă eroică această sonată impresionantă prin masivitatea proporţiilor, prin spectaculozitatea instrumentală, dar şi prin intensitatea copleşitoare a trăirilor emoţionale parcurse.

O pianistă emblematică

Pianista Elisabeth Leonskaja. „Felul în care vedea Richter lumea a marcat pentru totdeauna modul meu de a gândi“, apreciază Elisabeth Leonskaja, şi îi dedică mentorului ei recitalul pe care îl prezintă la ediţia a XXII-a a Festivalului „Enescu“. Câştigătoare a competiţiilor „Regina Elisabeta“, „Marguerite Long“ şi „George Enescu“, emblematica pianistă, „ultima doamnă a şcolii ruse merge doar pe culmi. Prin autodepăşire, exigenţă, pasiune şi inteligenţă, ea se plasează în rândul celor mai mari, nu numai de azi, ci şi din trecut: este la nivelul Clarei Haskil, al lui Lipatti, la care se adaugă modernitatea“, susţine André Boucourechliev în revista Diapason.

Duminică 6 sept. ora 16.30      

Ateneul Român    

Seria „Recitaluri şi concerte camerale”

ELISABETH LEONSKAJA - pian

Recital „In memoriam Sviatoslav Richter“

Program: 

Schubert – Sonata în Re major, D 850 („Gasteiner“)

Brahms – Sonata nr.3 în fa minor pentru pian, op. 5