Simfonia „Patetica“, la Sala Palatului

Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, dirijată de Andrew Litton, va interpreta lucrări de Brahms, Grieg şi Ceaikovski. Solistă, în concertul lui Grieg, va fi Alexandra Dariescu.

Articol scris de Elena Zottoviceanu

Uvertura Academică, op. 80 este răspunsul muzical dat de Johannes Brahms (1833-1897) Universităţii din Breslau (astăzi Wroclaw) ca mulţumire pentru titlul de Doctor honoris causa. Piesa scurtă, luminoasă, împleteşte cu mare măiestrie episoade întemeiate pe cântece studenţeşti germane din vremea aceea, dezvoltate într-un mare crescendo general până la impunătorul Gaudeamus igitur.

Într-un interviu, puţină vreme înainte de moartea sa, Edvard Grieg (1843-1907) declara: „Am cercetat tezaurul bogat al cântecelor populare ale patriei mele şi, din această emanaţie a sufletului norvegian, am căutat să îi creez o identitate.” Ne aflăm în plină perioadă a romantismului în care se cristaliza ideea de caracter naţional al operei de artă ca exponent al spiritualităţii unui neam. Implicat adânc în viaţa muzicală a Norvegiei, Grieg – compozitor, pianist concertist, care îşi datora popularitatea îndeosebi pieselor mici – a compus unicul lui Concert pentru pian şi orchestră ca operă capitală, care dă întreaga măsură a talentului său. Strălucirea scriiturii instrumentale (derivată din pianistica lui Liszt) oferă o paletă coloristică excepţional de bogată, ca şi o armonie îndrăzneaţă, împrospătată prin sugestii „impresioniste” preluate de la el şi de contemporani de seamă ca Debussy.

Partea I propune încă de la început o temă specifică lui Grieg, prin căderile de terţe şi oscilaţia major-minor; episoadele poetice alternează cu dezvoltări vijelioase conducând spre cadenţa grandioasă şi finalul dramatic. 

Partea a II-a, meditativă în scriitura ei diafană şi bogăţia armoniei cromatice, are un aer lisztian, păstrându-şi totuşi individualitatea. 

În partea a III-a, rădăcinile populare ale inspiraţiei lui Grieg sunt cele mai evidente; energia extremă a dansului în ritmul aproape sălbatic al hallingu-lui îi dă un caracter particular; mixat cu freamătul pianului şi cu revenirea ideilor lirice, el creşte în final într-o apoteoză maiestuoasă.

Final triumfal

Despre Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), Stravinsky scria: „Temele lui sunt romantice în cea mai mare parte – ca şi elanurile. Ceea ce nu este romantic este atitudinea în faţa structurilor“. Este cel mai bun răspuns potrivnicilor muzicii „demodate“ a lui Ceaikovski, şi un argument puternic în acest sens este chiar Simfonia a VI-a „Patetica“ – confidentul sentimental al atâtor generaţii de melomani; la o privire atentă, se observă că în pledoaria ei „patetică“ nu a pierdut rigoarea şi luciditatea unui spirit iscoditor; de aici modernitatea ei. Acesta a fost şi motivul receptării oarecum nedumerite a primei audiţii: forma ei neobişnuită. 

În locul finalului triumfal – o încheiere lentă, sumbră stingându-se până la o ultimă îngânare; în loc de o parte lentă – un „vals ciudat în măsură de 5/4; un scherzo îmbinând o „tarantellă“ cu un marş zgomotos (în partea a treia); o orchestraţie de o inventivitate izbitoare pentru vremea aceea etc. Şi totuşi, cât de adânc te zguduie muzica aceasta cu tenta întunecată dată de preponderenţa instrumentelor grave cu mersul lor mereu descendent, cu ciocnirile paroxistice amplificate până la urgii nemaiîntâlnite în istoria orchestrei, iar în partea a II-a, printr-o schimbare totală de scenariu: atmosferă onirică, fantasme graţioase unduindu-se în volute de vals nobil. 

De la aceeaşi stare porneşte şi Scherzo-ul (partea a III-a) cu o ţesătură transparentă din frânturi de melodii, de sugestii ce se acumulează imperceptibil până la explozia extraordinarei demonstraţii de forţă care este marşul, cu pulsaţia sa obsedantă, părând să afirme imperativ eliberarea de neguri. 

Dar epilogul (partea a IV-a), cu o ruptură fără precedent în literatura simfonică, readuce dintr-odată expresia în zona extremei disperări şi muzica se stinge – după câteva încercări, din ce în ce mai slabe, de a lua avânt – într-un murmur abia auzit. Din perspectiva istoriei genului, este un prim exemplu de încheiere în acest fel a ciclului simfonic beethovenian, obligatoriu ascendent. Modelul va fi preluat de Mahler, şi mai târziu şi de alţi creatori ai zbuciumatului secol XX. Se poate pune întrebarea dacă finalul acesta, lunecând în neant, nu fusese premonitoriu, căci la câteva zile după prima audiţie, compozitorul trecea dincolo de hotarul vieţii.