REPORTAJ Tablouri de la uşa cortului

De aproape două săptămâni, de când s-a deschis oficial Piaţa Festivalului „George Enescu“, „Adevărul“ a ieşit în stradă cu un cort spaţios, de unde se fac transmisiuni  de televiziune live.

„Adevărul“ a împărţit ziare, a vândut cărţi, a servit ceaiuri trecătorilor înfriguraţi şi le-a oferit posibilitatea celor prezenţi să asculte în direct concertele desfăşurate pe scena Ateneului şi a Sălii Palatului.

E ora prânzului într-o zi oarecare. Piaţa „George Enescu“ se zvântă liniştită după ploaia din zori. Puţinii oameni care trec pe aici la ora asta sunt doar în tranzit. Sutele de scaune albe, din plastic, privesc în gol scena pe care se desfăşoară probe de sunet: „Başii nu se aud în monitor. Aha, dă-mi vocea mai tare pe dreapta. Unu, doi, trei, patru, cupa şi campionatul!“. 

În cortul „Adevărul“ se văd încă urmele bătăii din seara trecută – câţiva copii lăsaţi nesupravegheaţi s-au luat la trântă cu pernele din puf până le-au mers fulgii. Părinţii lor ascultau, la câţiva metri mai încolo, concertul de pe scena ArCuBului. 

Indiferenţi la dezordinea din jur, doi jandarmi şi trei pompieri îşi fac siesta. Nu e mare ordine de restabilit în Piaţă, iar foc mai găseşti doar în vreo înjurătură scăpată de omul de la sunet. Ghemuiţi sub păturicile portocalii şi înfipţi în saltele comode , oamenii legii urmăresc pe plasmă genericul de final al unui film. „Ne mai puneţi ceva?“, mă întreabă unul după ce ia o înghiţitură din ceaiul fierbinte.

Afară e încă frig, soarele are lupta lui cu norii. Ar fi crud să-i trimiţi înapoi la patrulat, sau în utilitara roşie de pompieri, model  Roman 12215 DFA, care nu porneşte de pe loc până ce presiunea din compresor nu ajunge la şase atmosfere. Astfel că am pus primul DVD care mi-a căzut în mână şi-am plecat. M-am întors după cinci minute. Jandarmii sobri, poate chiar din cei care au făcut cealaltă Piaţă, la proteste, şi militarii pregătiţi pentru lupta cu cel mai viclean duşman – focul, chicoteau duios din străfundul culcuşului lor. Pe ecran, Adenoid Hynkel, vajnic soldat al Tomaniei, dădea roată unei bombe. Se pregătea să devină Dictator în epocala interpretare a lui Charlie Chaplin.

AMERICANUL ŞI VETERANUL RĂZBOIULUI RECE

Mulţi oameni ne trec pragul cortului de-a lungul unei zile. O aproximaţie grosieră spune că majoritatea e formată din pensionari. Vin, se uită în jur, îşi aduc aminte de „Adevărul“ de altădată, mai scapă şi câte-un „acu’ 20 de ani era altfel, nene!“, dar în general vor ceva de căpătat. Cei mai mulţi primesc din partea noastră câte-un ceai cald sau o cafea şi se mulţumesc cu atât. Alţii primesc acest supliment al Festivalului „George Enescu“. După primele zile s-au obişnuit să si-l ia singuri din raft, e gratis. Sunt însă câţiva, cunoscători, care pleacă cu sacoşa plină de cărţi, CD-uri cu muzică clasică sau DVD-uri din colecţiile „Adevărul“ pe care plătesc şi câte 50 de lei odată. 

Însă cei mai mulţi, nici cei doi lei, cât costă cotidianul „Adevărul“, nu sunt dispuşi să plătească.

Acum câteva zile, un domn, trecut poate de 70 de primăveri, a venit să-mi vândă un „pont“. S-a recomandat a fi „veteran al Războiului Rece“ şi „fost deţinut politic în regimul comunist, între ’68 şi ‘80“ şi m-a rugat să-l ajut să-şi transmită în direct discursul său pentru ţară. Locuieşte de 20 de ani în America, iar grafia discursului său, pe care mi l-a lăsat „în copie“, trădează acest lucru. Acum, spune dânsul, filmează un documentar cu „unu, Ducan, de la BBC“, despre închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Piteşti şi restul.

Ieri, un american sadea, m-a rugat să-i împrumut 14 lei. Nu înainte de a-mi povesti vreme de 15 minute cum de-a ajuns să nu-şi mai poată folosi cardul de la Bank of America, de ce americanii nu folosesc coduri PIN, de ce americanii care poartă bani peşin sunt fie traficanţi de droguri, fie nişte ciudaţi, de ce americanii nu folosesc cartele SIM la telefon şi, în general, de ce sunt americanii cum sunt. I-am dat 15 lei şi mi-a mai spus poveşti încă 15 minute.

DOAMNA MIHAELA ŞI CONCERTUL DE SEARĂ

Seara, după interviurile în direct pe care le realizează Cezar Paul-Bădescu pentru Adevărul LIVE cu diferite personalităţi ale lumii muzicale româneşti (Christian Badea, Alexandru Tomescu sau Tiberiu Soare, printre alţii), marile orchestre ale lumii ajung în cortul „Adevărul“. 

Pe ecranul de trei metri pătraţi, în direct de la Sala Palatului sau de la Ateneu, sunt transmise în direct concertele zilei. Iar cei care n-au mai prins bilete se opresc să le asculte. La căşti, pentru că pe scena din Piaţă sunt alte concerte, în fiecare seară. Aşa că fiecare doritor primeşte o pereche de căşti-fără-fir, se aşează comod în fotoliile colorate şi savurează un Ceaikovski sau un Bach. Doamna Mihaela vine seară de seară, negreşit. 

De-acum, e de-a casei. Îşi ia singură căştile şi păturica, reglează volumul şi două ore n-o mai mişcă nimeni, poate doar muzica. Doamna Mihaela a terminat Conservatorul, secţia Canto, şi Teologia. Acum lucrează în Aeroport la Departamentul de Asistenţă Medicală. N-are copii, aşa că la 12 noaptea, când se sting luminile de la Ateneu şi ultimii oameni ieşiţi de la concert urcă în taxiuri, pleacă şi ea înspre casă. Dar muzica o aduce din nou, a doua zi, alături de noi.