Rafinamentul Cvartetului „Tammuz“
0Recitalul ansamblului „Tammuz” de la Ateneu a oferit publicului privilegiul de a asculta o „rara avis“ a formaţiilor camerale.
Articol realizat de Toma Popovici
Cvartetul cu pian, în formulă de ansamblu cameral stabil, este o configuraţie instrumentală destul de rar întâlnită pe scenele muzicale, în special din cauza literaturii relativ restrânse dedicate acestui tip de alcătuire timbrală – în comparaţie cu genul trio-ului cu pian sau cu cel al cvartetului de coarde. În cele mai multe cazuri, repertoriul pentru cvartet cu pian este cântat de membri ai unui ansamblu de coarde, cărora li se alătură un pianist invitat. Recitalul Cvartetului „Tammuz” din 7 septembrie, de la Ateneu (Daniel Gaede, vioară, Volker Jacobsen, violă, Gustav Rivinius, violoncel şi Oliver Triendl, pian), a oferit publicului privilegiul de a asculta o „rara avis“ a formaţiilor camerale, un cvartet cu pian de sine stătător, ai cărui muzicieni şi-au coagulat energiile, personalităţile artistice şi afinităţile într-un singur organism.
Programul propus de cei patru muzicieni a cuprins, sub umbrela primei jumătăţi a secolului al XX-lea, trei lucrări diferite stilistic. Dacă Cvartetul nr. 2 de Robert Fuchs, profund romantic, relevă influenţe ale muzicii lui Brahms şi Schumann, Cvartetul nr. 2 de George Enescu este o expresie elocventă a stilului său de maturitate, extrem de complex, elaborat şi rafinat, în care geniul enescian combină, într-o subtilă alchimie, amprenta personalităţii sale unice cu elemente de limbaj ale epocii. Finalul recitalului a aparţinut romantismului târziu francez, cu Cvartetul nr. 2 de Gabriel Fauré, parcă o reconfigurare, o recompunere a Cvartetului său nr. 1 în cheia deplinei maturităţi a personalităţii sale componistice.
Pledoarie pentru valorile artistice
Varietatea repertoriului a pus în deplină valoare adevăratul cult al celor patru artişti pentru diversitatea stilistică, tradusă prin lumi sonore şi atitudini diferite în actul interpretativ. Cvartetul în si minor de Robert Fuchs a beneficiat de o abordare elegantă şi nobilă, de o sonoritate caldă, sobră, plină de substanţă. Registrul s-a schimbat în cazul capodoperei enesciene, Cvartetul „Tammuz“ evidenţiind posibilităţi nelimitate de rafinament şi subtilitate a culorii sonore, dublate de o intensitate a trăirii interioare ce a condus către un final electrizant. În Cvartetul de Fauré, muzicienii au îmbinat armonios tristeţea, elegia părţii lente cu freamătul romantic al părţii întâi şi cu energia şi dinamismul scherzo-ului şi finalului.
Magia recitalului au creat-o omogenitatea sonoră şi de concepţie muzicală a celor patru, firescul cu care îşi servesc replicile muzicale, naturaleţea cu care preiau firul melodic de la un instrument la altul, armonia cu care conduc, respiră şi simt împreună fluxul muzical, ca un singur organism. De asemenea, cultura frumuseţii şi diversităţii sunetului, dozajul sonor de mare rafinament, ce a permis perceperea celor mai minuţioase detalii motivice, autenticitatea şi sinceritatea trăirii afective şi expresivitatea cu care au transmis-o publicului au fost câteva dintre calităţile unui recital cameral de cea mai înaltă ţinută artistică. Odată cu sonoritatea omogenă, unitară a ansamblului, nu pot să nu remarc, individual, umanismul şi căldura timbrului violistului
Volker Jacobsen, vocalitatea de tenor a cântului lui Gustav Rivinius (violoncel), sensibilitatea şi delicateţea violonistului Daniel Gaede, al cărui discurs nu a căpătat niciodată accente exacerbate de solist, ci s-a integrat perfect în ansamblu, ca şi preocuparea lui Oliver Triendl pentru o calitate sonoră extrem de cantabilă, care să depăşească bariera timbrală evidentă dintre instrumentele de coarde şi pian. Artişti de mare clasă, protagoniştii din această seară au dat dovadă şi de o maleabilitate interioară remarcabilă, pendulând cu graţie între ipostaze solistice, de susţinere armonică a discursului, de acompaniament, sau de voci secundare.
Recitalul Cvartetului „Tammuz“ a fost o adevărată pledoarie pentru valorile artistice şi umane ale muzicii de cameră, pentru armonia, intimitatea şi căldura sufletească atât de apropiate acestui gen muzical.