„Orfeu şi Euridice”, opera în concert versiunea vieneză, la Ateneu, la miezul nopţii
0Cristoph Willibald Gluck (1714 – 1787) face parte din generaţia compozitorilor care au realizat trecerea de la stilul baroc la cel clasic. Din acest motiv, numele său este mai cunoscut decât creaţia propriu-zisă.
Text de Mihai Cojocaru
Reforma pe care a introdus-o în operă l-a izolat definitiv de ascendenţa marilor compozitori de operă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar geniul lui Mozart i-a pus în umbră contribuţia originală la dezvoltarea genului liric. Născut în 1714, în acelaşi an cu Carl Philipp Emanuel Bach – un alt important precursor al clasicismului vienez –, Gluck şi-a început cariera de compozitor în tradiţia operei seria fixate de Metastasio, pentru a deveni la maturitate principalul actor al transformării operei într-un fenomen muzical modern. În 1771, Gluck îi mărturisea istoricului Charles Burney: „Intenţia mea a fost aceea de a aşeza muzica în locul dramatic cuvenit, acela care sporeşte interesul pentru poveste... fiindcă sarcina muzicii, atunci când se cuplează cu poezia, mi se pare că se aseamănă cu aceea a distribuirii culorilor în mod corect şi echilibrat, aşa încât luminile şi umbrele par doar să anime figurile, fără să le altereze conturul”. Împreună cu alţi intelectuali şi artişti preocupaţi de soarta celui mai important gen muzical, cel puţin din punctul de vedere al energiilor implicate şi al interesului general, Gluck a iniţiat în cercurile vieneze o schimbare fundamentală a concepţiilor curente, care priveau toate caracteristicile operei: sintaxa muzicală, textul, mişcarea scenică, configurarea melodică.
Libretistul Ranieri de Calzabigi, sosit în 1761 la Viena şi dornic să elimine tradiţia osificată a operei seria, contele Giacomo Durazzo, directorul Operei Curţii, coregraful Gasparo Angiolini au contribuit la punerea în scenă a operei Orfeu şi Euridice în 1762, la Burgtheater din Viena. Cu un secol şi jumătate înainte, Claudio Monteverdi compusese o dramă muzicală pe acelaşi subiect şi care este considerată drept prima operă semnificativă din istorie. În cazul lui Gluck, avem de-a face cu prima operă care s-a păstrat neîntreupt în repertoriu, din momentul premierei şi până astăzi. De asemenea, este prima operă care conţine o arie-şlagăr, ea însăşi cea mai cunoscută pagină din creaţia lui Gluck – Che faro senza Euridice. Cântată de Orfeu aproape de finalul operei, după cea de a doua „moarte” a soţiei sale, Che faro nu doar că produce un moment memorabil pentru ascultători, dar, prin farmecul său, schimbă tragedia mitologică greacă într-o poveste cu happy-end, fiindcă zeii se înduplecă şi o readuc din nou la viaţă pe Euridice, mai ales că Orfeu ameninţă cu sinuciderea.
În pofida emancipării incontestabile, Gluck rămâne omul timpului său, care, deşi vrea să se scuture de trecut, îi ţine fantoma în viaţă, ca un Orfeu răsturnat, care încearcă să se lepede de Euridice, dar tocmai prin cântecul său o invocă. Deşi milita pentru realism dramatic – eliminând ornamentele inutile, forma ariei da capo, ritornelul instrumental, recitativul secco, care întrerupea desfăşurarea narativă –, subiectele alese pentru operele sale aparţin în mare parte vechilor teme mitologice şi istorice din opera barocă: Orfeu şi Euridice, Armida, Alcesta, Ifigenia, Echo şi Narcis, Paris şi Elena. Rolul lui Orfeu este destinat tenorului castrato, simbolul vocal al vechiului stil. După aproape un secol, în volumul-manifest al teoriei muzicii absolute, Despre frumosul muzical (1854), Eduard Hanslick s-a folosit de celebra arie Che faro pentru a ilustra tocmai divorţul dintre textul dramatic şi muzică. Într-adevăr, ceea ce cucereşte nu se trage din adecvarea expresivă la rigorile şi sensul narativ al momentului (în realitate, un exemplu de crasă inadecvare), ci din graţia simplă a liniei melodice. Astfel, intenţia lui Gluck de întoarcere la scopurile originare ale operei, care vizau intensificarea semantică a textului, prin mijloace declamative specifice, se vedea depăşită de sensul cel mai înalt al operei de artă, acela de a plăsmui frumosul.
Poate că, pornind de la această perspectivă estetică, putem înţelege mai bine intenţiile compozitorului, a cărui măiestrie în susţinerea muzicală a libretului nu poate fi pusă la îndoială: episoadele încărcate dramatic apar frecvent, încă de la începutul operei, când nimfele şi păstorii, în frunte cu Orfeu, deplâng moartea lui Euridice, la mormântul acesteia, şi continuând cu intrarea şi peripeţiile eroului în Hades. Momentul culminant al declaraţiei disperate de dragoste a lui Orfeu, când realizează că a pierdut-o definitiv pe Euridice, primeşte din partea lui Gluck o interpretare în cheie luminoasă, inocentă, aproape dansantă, aparent paradoxală, care eliberează însă de întreaga tensiune emoţională acumulată şi transfigurează suferinţa în orizontul purităţii şi fidelităţii sentimentelor, izbăvitoare prin moarte, unde îndrăgostiţii se vor reuni.
CONCERTELE DE LA MIEZUL NOPŢII
Sâmbătă, 7 septembrie ora 22.30
Ateneul Român
ORCHESTRA OF THE AGE OF ENLIGHTENMENT
LAURENCE CUMMINGS dirijor
Cristoph Willibald Gluck „Orfeu şi Euridice” (operă în concert, versiunea vieneză)
IESTYN DAVIES Orfeu (contratenor)
LYDIA TEUSCHER Euridice (soprană)
ROWAN PIERCE Amore (soprană)