Orchestra simfonică a Radiodifuziunii din Viena, la Ateneu, pe 8 septembrie
0Duminică, 8 septembrie, Orchestra simfonică a Radiodifuziunii din Viena, dirijată de Horia Andreescu, va avea în program, la Ateneu, de la ora 16.30, lucrări de Dunser, Beethoven, Enescu.Solistă va fi celebra pianistă Elisabeth Leonskaja.
Text de Lavinia Coman
The Waste Land (Pustietate) de Richard Dünser (n. 1959 – studii la Viena, Köln şi Tanglewood) este o lucrare simfonică creată în anul 2002, având la bază capodopera omonimă a marelui poet T.S. Eliot. Povestea care generează muzica este legată de tema eroului Parsifal aflat în căutarea Graalului. Prima parte a lucrării se desfăşoară într-o atmosferă liniştită, dar profund depresivă, cu unele momente de izbucnire surprinzătoare. Partea a doua evocă imaginea Ofeliei din poemul lui Rimbaud. Fata pluteşte etern pe valurile întunecate, mângâiată de mişcarea vântului, în timp ce-şi îngână melodia romantică. Muzica susţine vraja metaforei, evoluând către un marş triumfal. Călătoria o conduce pe eroină în infern, fără a-i acorda nici o speranţă. Nu mai există început şi sfârşit, rămân doar imaginile nopţii şi ale mişcărilor turbate ale vântului, evoluţia fiind evocată sonor prin mijloacele limbajului sonor modern, cu o remarcabilă forţă sugestivă.
Cel de al Cincilea Concert pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven (1770-1827), compus în tonalitatea eroică Mi bemol major, reprezintă încununarea creaţiei de gen a titanului. A apărut în anul 1809 şi a cunoscut prima audiţie în interpretarea pianistului Friedrich Schneider şi a vestitei orchestre Gewandhaus din Leipzig. Contactul iniţial cu capodopera a adus pu-blicul în starea supremă de entuziasm, bucurie, recunoştinţă, trăiri ce depăşeau limitele obişnuite. Tri-umful iniţial s-a perpetuat, lucrarea rămânând până astăzi o culme a artei pianistice din toate timpurile.
După introducerea solemnă Allegro, realizată printr-o amplă cadenţă improvizatorică, solis-tul atacă tema principală care are un caracter puternic şi mândru. Întreaga primă parte deapănă un discurs avântat, plin de patos eroic. Scurta mişcare lentă din centrul lucrării, Adagio un poco moto, degajă o atmosferă intimă, visătoare, de coral cantabil, melodica fiind bogat ornamentată. Fără pauză se trece, prin alunecare subtilă, către mişcarea finală Rondo Allegro în ritm ternar, plin de energie şi vivacitate, concertul încheindu-se în jubilaţia generală a muzicienilor înfrăţiţi prin forţa muzicii. Atmosfera triumfală de la inaugurare a devenit tradiţională, concertul primind ulterior atributul de Imperial şi rămânând un reper al umanismului triumfător în muzică.
Suita a III-a în Re major pentru orchestră, „Săteasca”, op. 27, operă de maturitate înaltă a lui George Enescu (1881-1955), ne impresionează prin profunzimea meditativă, prin blândeţea cu care eroul priveşte viaţa, prin uşoara tristeţe născută din gândul tinereţii stinse pentru totdeauna. Este opera prin care compozitorul devenea pe deplin el însuşi. El aduce aici elemente înnoitoare ale limbajului muzical atât faţă de propria creaţie anterioară cât şi faţă de tot ceea ce compuseseră predecesorii săi mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi. Prin lucrările din ultima perioadă, din care Suita sătească face parte, compozitorul demonstrează că şi-a însuşit ceea ce contribuie la progresul creativităţii muzicale din ideile noi aflate în circulaţie, chiar în mijlocul furtunilor ce bântuiau fenomenul artistic al secolului XX. Această muzică exaltă umanismul, fidelitatea faţă de idealurile nobile, înţelegerea luminoasă a vieţii. Suita sătească ne oferă viziunea ultimă a genialului muzician despre diversitatea infinită şi totdeauna mereu proaspătă a lumii în mersul ei continuu. E o lucrare majoră, emblematică, în care se face auzită vocea strămoşească a pământului, a naturii, a plaiurilor româneşti. Expresie a unei orientări neobaroce, lucrarea prezintă în acelaşi timp elemente ale romantismului târziu de inspiraţie neowagneriană, toate acestea contopite cu caracterul popular românesc şi cu exprimarea modernă, personală, aceste ultime două orientări părând să predomine în limbajul şi în construcţia Suitei săteşti.
Suita sătească a fost comandată de Filarmonica din New York, în anul 1938. A cunoscut o revizuire finalizată în 4 octombrie 1938 şi a fost prezentată în primă audiţie la 2 februarie 1939 la Carnegie Hall din New York, cu autorul ca dirijor. Manuscrisul poartă dedicaţia în memoria prinţesei Elena Bibescu.
Suita sătească are cinci mişcări: 1. Petrecere câmpenească, 2. Copii în aer liber, 3. Vechea casă a copilăriei în lumina apusului, Păstor, Păsări călătoare şi corbi, Clopote de seară, 4. Visare sub lună, 5. Dans rustic. După cum se poate vedea, lucrarea urmează un program al mersului zilei şi al nopţii în natură. Este o capodoperă ce reconfirmă geniul enescian capabil să transforme o descriere muzicală propriu zisă într-un tărâm al muzicii absolute, fiind una dintre cele mai sofisticate creaţii orchestrale ale maestrului. Discursul este fluid, se autopropulsează continuu, sfidând formele muzicale în accepţiunea lor tradiţională.
Maurice Ravel (1875-1937), cel mai mare compozitor francez, alături de Claude Debussy, reprezintă împreună cu acesta curentul impresionismului muzical. În fruntea unui cumul de atribute ale celei mai desăvârşite măiestrii, Ravel este unanim considerat un inegalabil orchestrator. Iar printre operele ce îi exemplifică arta magnifică în acest domeniu se află Bolero-ul. Piesa a fost compusă în anul 1928, la comanda celebrei dansatoare ruse Ida Rubinstein. Ea a prezentat cu succes fulminant baletul la Opera din Paris în luna noiembrie a aceluiaşi an. Exemplu unic de virtuozitate componistică din punctul de vedere al orchestraţiei, Bolero este de fapt o melodie cu caracter iberic, pe ritmul specific al dansului popular respectiv. Această melodie uniformă şi repetitivă este de 16 ori cântată în diferite formule de aranjament instrumental, în aceeaşi tonalitate do major, cu o singură excepţie, momentul când modulează la mi major, pentru a reveni imediat la tonalitatea iniţială. Efectul acestei repetări mereu modificate timbral, pe un traseu în crescendo progresiv culminând cu episodul unicei modulaţii, are un efect copleşitor, aproape hipnotic asupra ascultătorilor. Dintre toate creaţiile raveliene, Bolero se bucură de cea mai largă difuzare, ilustrând în mod genial în arta sunetelor principul logic al unităţii în diversitate.
PROGRAM
RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE
Duminică 8 septembrie , ora 16.30
Ateneul Român
Orchestra simfonică a Radiodifuziunii din Viena.
Dirijor Horia Andreescu.
Solistă Elisabeth Leonskaja - pian
C. Dünser – The Waste Land
Beethoven – Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră
G. Enescu – Suita a III-a în Re major pentru orchestră, „Săteasca”, op. 27
Maurice Ravel - Bolero