Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijată de Kirill Petrenko, deschide pe 31 august Festivalul George Enescu, cu lucrări de Beethoven şi Enescu
0Sâmbătă, 31 august, de la ora 19.30, în cadrul seriei Mari Orchestre ale lumii, la Sala Palatului, Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijată de Kirill Petrenko, va deschide Festivalul Internaţional George Enescu (31 august - 22 septembrie). Va participa Corul Filarmonicii "George Enescu", dirijat de maestrul Iosif Ion Prunner.
În programul concertului de deschidere vor fi Rapsodia română nr. 2 în Re major, op.11 nr. 2 de George Enescu şi Simfonia a IX-a în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven.
Text de Ligia Ardelean
George Enescu (1881-1955) este reprezentantul emblematic al muzicii româneşti în concertul universal; dovadă, chiar existenţa Festivalului care-i poartă numele. Vom regăsi în această ediţie majoritatea creaţiilor sale de referinţă, adaptări inedite ale unora dintre acestea şi lucrări quasi necunoscute. Zilnic, măcar unul dintre concerte sau recitaluri va cuprinde şi muzica sa, interpretările aparţinând, aproape toate, artiştilor oaspeţi de peste hotare. Toate marile orchestre invitate la Sala Palatului au în program câte o lucrare enesciană, începând – iată – în concertul inaugural, cu incitanta versiune propusă celei de-a doua dintre popularele Rapsodii op. 11.
Rapsodia română nr.2 în Re major, compusă de Enescu, asemenea celei dintâi, pe când avea doar 20 de ani, este mai puţin spectaculoasă decât prima dar are mai multă profunzime şi un aer baladesc, evocator. Regăsim aceeaşi măiestrie a orchestrării temelor (mai mult sau mai puţin folclorice), care se înlănţuie însă mai elaborat aici decât pur rapsodic, ca-n precedenta. Primele două teme rămân dominante atât prin impactul lor melodic şi tripla expunere a celei de-a doua cât şi ca liant, ambele insinuându-se printre şi în următoarele teme, până aproape de sfârşit; un sfârşit care leagă ciclic această rapsodie de cea anterioară aducând din ea ecoul „Ciocârliei”, pentru ca imediat să dispară, discret, refuzându-şi – spre deosebire de ea – teatralitatea unui final tradiţional
Ludwig van Beethoven (1770–1827), compozitorul german care leagă clasicismul de romantismul muzical, a creat „Eroica”, Simfonia „Destinului”, „Pastorala” ca şi prima simfonie „cu cor” din istoria genului. A dăruit pianului „Imperialul”, celebrele sonate „Patetica”, „Sonata Lunii”, „Appassionata”, printre capodoperele sale aflându-se şi Concertul pentru vioară, Sonata „Kreutzer” pentru vioară şi pian, Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian, ultimele cvartete de coarde, „Missa solemnis”. „Titanul de la Bonn”, unul dintre cei mai cântaţi compozitori ai lumii, a fost un răzvrătit, un vizionar care a revoluţionat nu doar muzica ci şi atitudinea faţă de ea şi faţă de muzicieni. A fost un învingător în pofida sfâşierilor lăuntrice dostoievskiene şi handicapului fizic cel mai cumplit pentru un muzician, pierderea auzului. S-a ridicat din cea mai neagră deznădejde („Testamentul de la Heiligenstadt”) la apoteoza din „Oda Bucuriei”. Ne reîntâlnim acum cu acel Beethoven olimpian, la sfârşit de drum.
Simfonia a IX-a în re minor op. 125, ultima simfonie beethoveniană este şi prima în care a pătruns vreodată vocea umană. Ideea l-a urmărit pe compozitor atât anterior cât şi ulterior, existând mărturii ale dorinţei sale de a crea încă o „simfonie cu cor”. L-a urmărit deopotrivă şi gândul transpunerii în muzică a odei închinate de Friedrich Schiller bucuriei, „An die Freude”; dovadă similitudinile poetico-melodice din anumite lieduri şi mai ales din „Fantezia pentru pian, cor şi orchestră” creată cu 15 ani înainte. Prezentată în primă audiţie la Viena pe 7 mai 1824, Simfonia a IX-a a entuziasmat publicul însă uralele şi ropotele îndelungi de aplauze n-au putut fi decât văzute de Beethoven, complet surd.
Partitura prevede cel mai mare ansamblu orchestral beethovenian iar ultima parte are, în plus faţă de cele anterioare, câteva instrumente de suflat şi percuţie precum piculină, contrafagot, toba bas, trianglu, cinele. Pentru prima oară într-o simfonie, Beethoven inversează caracterul părţilor mediane. Partea I, Allegro ma non troppo, un poco maestoso, alcătuită în tradiţionala formă de sonată, este urmată de o mişcare încă şi mai alertă, Partea a II-a, Molto vivace, un Scherzo tripartit cu Trio median. Abia apoi vine mişcarea lentă, Partea a III-a, Adagio molto e cantabile, sub forma unor variaţiuni. Partea a IV-a, Presto – Allegro assai, extrem de elaborată, o „simfonie într-o simfonie” – după unele opinii, are o scriitură vocală foarte solicitantă dar de un covârşitor efect artistic şi emoţional atunci când interpreţii reuşesc să-i depăşească dificultăţile. O traversează de la un capăt la altul tema-simbol pentru întreaga creaţie beethoveniană, pentru umanitate în general, transfigurând versurile din „Oda Bucuriei”: „Freude, schöner Götterfunken/ Tochter aus Elysium,...” – Bucurie, fiică mândră/ Din a zeilor grădină,/ Beţi de flacără pătrundem/ Spre altaru-ţi de lumină./ Vraja ta din nou încheagă/ Omenirea destrămată;/ Se-nfrăţeşte lumea-ntreagă/ Sub aripa ta curată.”
PROGRAM
Sâmbătă 31 august ora 19.30 MARI ORCHESTRE ALE LUMII
Sala Palatului
ORCHESTRA FILARMONICII DIN BERLIN
KIRILL PETRENKO dirijor
CORUL FILARMONICII „GEORGE ENESCU”
IOSIF ION PRUNNER dirijorul corului
George Enescu Rapsodia română nr. 2 în Re major, op.11 nr. 2
Ludwig van Beethoven Simfonia a IX-a în re minor, op. 125
MARLIS PETERSEN soprană
ELISABETH KULMAN mezzosoprană
BENJAMIN BRUNS tenor
KWANGCHUL YOUN bas