INTERVIU Theodor Paleologu, deputat: „Nu ştiu notele, nu am urechea formată“

Deşi nu a avut o educaţie specializată în muzică, Theodor Paleologu e nelipsit de la Festivalul „Enescu“, mărturisind că ascultă muzică clasică ca să-şi întreţină buna-dispoziţie şi să doarmă mai liniştit.

Pe zidul clădirii pe trei niveluri din apropierea Bisericii Armeneşti, în care locuieşte Theodor Paleologu (40 de ani), este prinsă o placă pe care scrie „În această casă a locuit Alexandru Paleologu (1919-2005)“.  Iar pe unul dintre pereţii din sufragerie atârnă portretul străbunicului, fost procuror general al României. „E ca în familiile de circari, este un meşteşug care se transmite din generaţie în generaţie“, spune politicianul râzând. A crescut de mic cu muzica clasică, deşi nu a invăţat să cânte la vreun instrument şi, prin urmare, notele muzicale „parcă ar fi chineză sau arabă“. A folosit muzica de cameră şi în scop profesional, pe vremea când lucra în diplomaţie.

Ce amintiri aveţi de la Festivalul „Enescu“?

În 2005, l-am văzut pe Nigel Kennedy. Dar cele mai puternice amintiri sunt din 2009, când eram – ca să spun aşa – responsabil (n. red. – ca ministru al Culturii). Atunci am întâlnit-o prima dată pe pianista Elisabeth Leonskaja, la Festivalul de la Edinburgh, unde mă dusesem cu Teatrul de la Sibiu pentru Faust, al lui Purcărete. Era şi Elisabeth Leonskaja acolo, am fost la un concert al ei, m-am dus să stau de vorbă cu ea. Şi ne-am dat întâlnire pentru Bucureşti, că urma să vină la Festivalul „Enescu“. E o persoană adorabilă - simplă, modestă, foarte cumsecade. E o amintire foarte plăcută, sper s-o mai revăd. 

Dacă vrei să fii bine-dispus, trebuie să începi ziua cu muzică; de preferinţă muzică jovială – Mozart, Haendel, Bach, Telemann, Albinoni, Beethoven.

Faceţi parte dintr-o veche familie de intelectuali. Care a fost educaţia dumneavoastră muzicală, în copilărie?

Eu sunt un caz tipic pentru intelighenţia românească – acela de lipsă de educaţie muzicală specifică. Nu am luat lecţii de muzică, aşa cum e tradiţional în spaţiul cultural germanic, de exemplu. Noi, ca şi în alte lucruri, urmăm modelul francez, de separare a celor două lumi: lumea muzicienilor şi restul intelectualităţii. Nu e bine, dar, în cazul nostru, aşa e. În Germania, Austria, un profesor universitar sau un diplomat au frecvent educaţie muzicală; la noi e absolut rarissim. 

Eu nu ştiu notele, nu am urechea formată, recunosc asta cu toată sinceritatea. În schimb, am ascultat foarte multă muzică, pentru că tata considera că muzica e bună pentru umoare: dacă vrei să fii bine-dispus, trebuie să începi ziua cu muzică; de preferinţă muzică jovială – Mozart, Haendel, Bach, Telemann, Albinoni, Beethoven. Deci nu ascultam Alban Berg sau Arnold Schönberg, dimineaţa, ci o muzică destinată eminamente bunei dispoziţii. E o chestiune de filosofie montaigneiană. Citise tata (n. red. – scriitorul Alexandru Paleologu), într-unul dintre eseurile lui Montaigne, că tatăl lui aşa proceda. Sigur că nu existau pick-upuri la vremea respectivă; dar aveau o mică trupă de muzicanţi care, în fiecare dimineaţă, se produceau. Şi în felul ăsta se începea ziua la conacul lui Montaigne. 

Ce muzică ascultaţi în perioada asta?

Când sunt în maşină, ascult mereu Radio România Muzical. În plus, cu internetul lucrurile au devenit mai uşoare. Găseşti pe oricine pe YouTube, e foarte comod. Uneori îl terorizez pe fiu-miu cu Wagner; sunt momente în operele lui care sunt extraordinare. Zilele trecute ascultam Schubert, înainte de culcare, Păstrăvul. E perfect ca să adormi şi să visezi frumos. Cu o seară înainte, cred că am adormit pe Mozart. Sigur că astea sunt utilizări triviale ale muzicii. E cu totul altceva decât ascultatul în situaţie de concert. E un alt tip de ascultare a muzicii, care pe muzicieni îi poate agasa puţin. Muzica pentru atmosferă este totuşi un registru mai jos decât ascultarea activă, dar – cred eu – important pentru un anumit climat de viaţă. 

Cum vi se pare discursul despre muzică al specialiştilor?

Criticii muzicali nu penetrează la public. Îi ascultă câteva zeci de persoane şi atât. Eu cred că ar fi nevoie să vorbească nespecialişti, unui public mai larg, de oameni care ascultă muzică, dar care nu au acea educaţie susţinută, sistematică, de care vorbeam mai devreme. Iar lucrul ăsta se reflectă şi în cealaltă parte, anume că muzicologii tind să vorbească ei pentru ei. 

Cum ar trebui să fie discursul unui muzicolog, ca să fie atractiv pentru nespecialişti?

În urmă cu câţiva ani, cred că în 2005, Sever Voinescu a scris pentru revista Festivalului. El fiind un nespecialist – un om căruia îi place muzica, dar care nu cunoaşte notele. Cred că e o manieră mai vie de a prezenta lucrurile. Sigur că există riscul de a cădea în neseriozitate. Nu trebuie ca fiecare să-şi dea cu părerea aiurea, pe banii Festivalului. Am administrat la un moment dat banii Festivalului şi nu aş accepta asta. (râde) 

Ascultaţi muzică pentru a vă întreţine buna dispoziţie? Aţi folosit-o vreodată în scop profesional?

Da, când eram ambasador. Muzica este cel mai eficient instrument de acţiune în diplomaţia culturală. Pentru că nu ai costurile din alte domenii. Ca să organizezi o expoziţie, de exemplu, te costă o grămadă de bani – transport, asigurări. Cu spectacolele de teatru e mai complicat, pentru că limba e adesea o barieră. Pe când muzica, fiind un limbaj universal, e cel mai eficient; e lucrul care merge cel mai bine într-o ambasadă.  

Ca să fiu mai specific, muzica de cameră oferă cel mai bun raport între cost şi beneficii. Mi se pare şi un instrument de evaluare a unui ambasador. Dacă e tufă în materie de muzică, trebuie dat afară sau nu trebuie promovat până la nivelul de ambasador. Între diplomaţie şi muzică există o relaţie foarte strânsă, de ordin pragmatic.