INTERVIU Dirijorul James Judd: „Britten a fost un pacifist convins“

Orchestra Naţională Radio, dirijată de James Judd, a interpretat „Recviem de război“ de Benjamin Britten, vineri, 20 septemrbie, la Sala Mare a Palatului.

Entuziast, optimist şi, mai ales, încrezător în mesajul propus de Britten în Recviemul de război, britanicul James Judd a venit pentru prima oară la Bucureşti. De la pupitrul formaţiilor Radio (Orchestra Naţională, Orchestra de Cameră, Corul Academic şi cel de copii) artistul a dirijat o lucrare de mare complexitate, care cere o pregătire îndelungată alături de soprana Michaela Kaune, tenorul Kim Begley şi baritonul Adrian Erod. Despre această compoziţie fantastică a secolului XX a mi-a vorbit James Jadd.

Interviu realizat de Corina Rădoi

În concertul de la Bucureşti aţi dirijat vestitul Recviem de război compus de Benjamin Britten; o lucrare al cărei mesaj este la fel de relevant acum precum a fost în momentul conceperii lui. De ce este acest Recviem atât de important în contextul marii muzici universale?

Aveţi foarte multă dreptate. Mesajul este la fel de relevant ca atunci când Britten l-a imaginat. Benjamin Britten a fost dintotdeauna un pacifist convins. A conştientizat necesitatea de a compune această lucrare atunci când a primit comanda de a scrie un opus care să marcheze reconstrucţia Catedralei din Coventry. Prima audiţie s-a consumat în 1962. Era şansa lui Britten de a-şi reafirma atunci propriile convingeri. A apelat la textul latin al misei şi la incredibilele poeme ale lui Wilfred Owen, un poet dispărut prea devreme în timpul primului război mondial. La final, a rezultat o lucrare monumentală cu un impact pe măsură asuăra publicului. 

Lumea în care trăim are nevoie de asemenea voci care să se facă auzite de peste ani cu aceeaşi forţă, dincolo de disonanţele politicului; or, acest Recviem de război este o pledoarie pentru terminarea conflagraţiei mondiale, pentru ca oamenii să înceteze să mai lupte unii împotriva celorlalţi. Din nefericire, şi acum, în momentul realizării acestui interviu, sunt locuri pe planeta aceasta unde oamenii se luptă cu arme între ei. Dacă fiecare dintre noi am conştientiza mesajul adevărat al acestei muzici, ar fi minunat: nici un om de pe Pământ nu ar trebui să creadă că are dreptul să ia sângele altuia. 

Recviemul lui Britten este o piesă extrem de populară. Chiar şi aşa, ce credeţi că mai rămâne încă nedescoperit înlăuntrul ei?  

Cred că orice muzică bună se bucură de privilegiul unor interpretări repetate. În privinţa concertului de la Bucureşti, vă spun că nu intenţionăm să aducem nimic diferit. Esenţial este să înţelegem intenţia compozitorului, mesajul transmis de el. Orice mare compozitor cere de la noi, ca re-creatori ai muzicii, să facem ca aceasta să fie la fel de relevantă, de actuală, să ne asigurăm că, în cazul Recviemului lui Britten, sonoritatea de ansamblu va fi la fel de tulburătoare ca atunci când compozitorul a gândit-o având în faţa sa câteva foi de hârtie goale. 

Ascultând Recviemul de Britten oamenii o să înceapă să gândească şi să-şi pună întrebări.   James Judd, dirijor

Ceea ce îţi propui când aduci pe scenă o muzică precum este cea a Recviemului de război este tocmai această forţă de inspiraţie a ei, pentru ca oamenii ascultând-o să înceapă să gândească şi să-şi pună întrebări, întrebări legate de propriile existenţe, despre situaţia lumii în general. De aceea cred că interpretarea acestei lucrări este atât de importantă. 

Un alt fel de recviem

Este vorba despre un recviem diferit de majoritatea celor concepute de-a lungul secolelor, o lucrare bazată mai puţin pe structura oficiului divin şi mai mult pe poezia umanistică?

Da! Mai există însă şi alte recviemuri, cum ar fi cel al lui Brahms, care sunt mai mult umanistice decât religioase. Unicitatea Recviemului lui Britten este dată de juxtapunerea celor două concepte, a celor două texte atât de diferite. Pe de o parte stau tenorul şi baritonul, cu solo-urile lor construite pe textul lui Owen sugerând nişte fotografii de război extrem de sugestive, de cealaltă parte sunt corul şi soprana, cu solo-ul desfăşurat pe text latin. Un alt element al juxtapunerii este adus de sonoritatea corului de copii, care separă totul sugerând puritatea şi spiritualitatea momentului. Tocmai întâlnirea acestor elemente atât de diferite, mai întâi relevate separat şi, mai apoi, juxtapuse în ultima parte a opusului, dau unicitate acestei lucrări. O compoziţie care, dincolo de orice altceva, are o structurală muzicală fantastică. 

Lumea în care trăim are nevoie de voci care să se facă auzite de peste ani cu aceeaşi forţă; Recviemul de război al lui Benjamin Britten este o pledoarie pentru încheierea conflagraţiei mondiale, pentru ca oamenii să înceteze să mai lupte unii împotriva celorlalţi.

Revenind la muzica prezentului nostru, când imperativul economic acaparează totul în jurul banilor, credeţi că arta, a cărei valoare nu trebuie şi nici nu poate fi evaluată în termeni economici, va supravieţui? Vă temeţi în vreun fel pentru destinul muzicii în această epocă supertehnologizată?

Sunt foarte optimist! Da! Sunt de acord că există multe pericole legate de condiţiile economice tot mai grele şi evident că mă îngrijorează totul. Să nu uităm însă că, înainte de toate, suntem oameni şi spiritul uman ne face să împărtăşim şi să comunicăm unii cu alţii. Or, în vremuri dificile, ce altă modalitate mai bună de a comunica există dacă nu aceea pe care ne-o oferă muzica? La final, memoria secolelor va reţine numele marilor artişti. S-a întâmplat aşa până acum cu marii compozitori, marii filozofi, pentru că marea artă întotdeauna a supravieţuit. Nouă nu ne rămâne decât să găsim calea ca arta noastră să devină relevantă, importantă pentru cei care intră în contact cu ea. Uşor nu ne va fi, cărui muzician i-a fost vreodată, cine a deţinut soluţia magică pentru o carieră de succes? 

Preocuparea noastră cea mai importantă trebuie să fie aceea ca tinerii de astăzi să primească o educaţie muzicală potrivită, să fie puşi în situaţia să asculte muzică de foarte timpuriu. Aşa cum tehnologia de ultimă oră, pe care copiii din zilele noastre o stăpânesc încă înainte să înveţe să vorbească bine, muzica poate să umple golurile mari lăsate tocmai de această depersonalizare. Sunt optimist în acest sens, dacă reuşim să-i educăm pe copiii, să-i facem să iubească muzica, ei vor fi cei care, mai târziu, o vor cere, banii urmând să apară şi ei. Aşa ar trebui să funcţioneze lucrurile. Fără educaţie însă, totul devine mult mai anevoios. Prin urmare, totul trebuie să înceapă în şcoli învăţând oamenii să-şi deschidă urechile şi sufletele în faţa marii muzici.

Despre muzica creatorilor români ce ne-aţi putea spune? Muzica lui Enescu, spre exemplu, vă este familiară?

Desigur, cine nu a auzit despre Enescu şi despre muzica lui! În plus, în toată lumea întâlneşti o sumedenie de muzicieni excepţionali care vin din ţara dumneavoastră. La fel de mult m-a impresionat şi fantastica înregistrare a lui Sergiu Celibidache cu muzica lui Enescu dirijată la Bucureşti. Absolut uimitoare! În fond, ştiu că sunteţi un popor extrem de sensibil, muzical, cu un public asemenea. De aceea, spuneam că sunt nerăbdător să aduc în faţa publicului dvs. această interesantă muzică engleză, dar mai înainte de toate, universală.