Grandoare mahleriană

Orchestra Naţională Radio, dirijată de germanul Cornelius Meister, având alături nu mai puţin de trei coruri reunite, printre care unul de copii, a impresionat miercuri seară publicul Sălii Palatului prin versiunea pe care au dat-o dificilei Simfonii a VIII-a a geniului austriac Gustav Mahler.

Un text de Olga Grigorescu

Am avut fericita ocazie să ascultăm pe parcursul a două seri succesive, la Sala Mare a Palatului, două mari simfonii ale lui Gustav Mahler, mărturii ale creativităţii muzicianului care a adus genului înfăptuiri şi înnoiri de mare însemnătate.

Mărturisesc temerea pe care am avut-o, după ce am auzit minunata, elevata simfonie a IX-a cu Filarmonica din Israel şi maestrul Zubin Mehta, că interpretarea magnificei simfonii ce poartă nr. VIII, cu Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Române, nu se va ridica la înălţimea cerută de muzica mahleriană. Temerea nu a avut temei, dar, este adevărat, cele două lucrări sunt mult diferite şi cine se încumetă să prezinte „simfonia celor o mie”, cum a fost denumită a VIII-a, acest gigant vocal-simfonic, merită toată consideraţia.

Aici, exigenţele sunt altele având în vedere structura neobişnuită a acestei creaţii: proporţiile foarte mari în timp, cele trei coruri, aparatul orchestral mult lărgit şi îmbogăţit, cei opt solişti, articulaţia în doar două ample părţi contrastante ca atmosferă, sintetizând genuri diverse precum simfonia, cantata, oratoriul, motetul, liedul. Ceea ce le uneşte însă pe plan muzical este existenţa şi circulaţia câtorva celule motivice care, transfigurate, alcătuiesc discursul foarte variat, iar pe plan ideatic, mântuirea şi eliberarea spiritului, în primul rând cu ajutorul divin (partea I bazată pe imnul latin „Veni creator spiritus”), dar şi prin iubire, prin comuniune cu natura, cu eternul feminin (cea de a II-a secţiune bazată pe fragmentul final al poemului „Faust” de Goethe). Fără îndoială, dificultatea rămâne în ceea ce priveşte acurateţea intonaţional-ritmică, dozajul sonorităţilor, a vocilor în raport cu masa orchestrală uriaşă, a momentelor lirice cu cele dramatice, a trecerilor de la înfioratele clipe de rugăciune, de reflecţie, la impunătoarele ansambluri de o cutremurătoare strălucire.

A realiza această grandioasă unitate a unor elemente aparent atât de disparate este o sarcină deosebit de grea, iar tânărul dirijor german Cornelius Meister a îndeplinit-o cu brio. Dacă începutul primei părţi, cu amplele şi complexele ei evoluţii polifonice, evocând o lume barocă, mai severă, a părut la început puţin nesigur şi aspru ca sonoritate (şi partitura solicitând insistent registrul cel mai înalt reprezintă o probă dificilă), pe parcurs ansamblurile s-au legat din ce în ce mai mult şi demersul muzical a curs firesc, expresiv.

Trebuie menţionat în mod cert efortul ansamblurilor corale, conduse de Dan Mihai Goia (cel radiofonic), Iosif Ion Prunner (cel al Filarmonicii „George Enescu”) şi Voicu Popescu (Corul de copii Radio) care au sunat, în cea mai mare parte a lucrării, foarte bine. Demne de subliniat, momentele corale dinspre sfârşitul lucrării, admirabil redate; după suspinele sacadate în piano, trecerea la impunătoarele şi sclipitoarele afirmaţii din final.

Grupul soliştilor s-a integrat armonios în ansamblul simfoniei. Sopranele, Cellia Costea, în special, dar şi Erika Sunnegårdh şi Aurelia Florian au dovedit supleţe într-o gamă coloristică remarcabilă, la fel şi altistele Michaela Selinger şi Liliana Ciucă. Am apreciat evoluţia basului Sorin Coliban cu mari disponibilităţi pentru genul amplu vocal simfonic (foarte bun şi în interpretarea operelor wagneriene de acum doi ani), cea caldă şi expresivă a baritonului Şerban Vasile. Nu aş putea spune acelaşi lucru despre tenorul Stefan Vinke, admirat în 2013, în rolul Siegfried, acum într-o formă mai puţin bună, dar desigur şi cu momente de frumoasă ţinută vocală.

Orchestra Naţională Radio a dovedit încă o dată că poate susţine la înalt nivel artistic o partitură de mare greutate, atât în pasajele de transparenţă şi meditaţie prin numeroasele solouri (vioara primă, suflătorii de lemn, alămurile, harpele), mai ales însă în fragmentele de amploare sonoră, ce au dat întregului o copleşitoare forţă şi strălucire. Din nou, dirijorul Cornelius Meister merită toate laudele noastre pentru seara pe care ne-a oferit-o.