Un film-fenomen, nu o capodoperă
0Anticipaţia lui James Cameron va schimba cinemaul prezentului. Artiştii digitali din “Avatar” te transportă în cea mai bună, mai frumoasă şi mai autentică lume virtuală dintre toate cele posibile.
În următoarea perioadă, mulţi vă vor spune, din nou şi din nou, că „Avatar" va revoluţiona cinemaul. Da, sună a clişeu de marketing, dar de data asta credeţi-i. Şi iată de ce: Cameron scoate din cutia Pandorei actori sintetici şi creaturi generate pe computer care par, simultan, veridici şi fantasmagorici.
Graţie noii tehnologii "simulcam" ce suprapune imagini digitale peste cele "live action", topindu-le într-un rezultat uluitor şi fără precedent, atât indigenii Na'vi, oameni-pisică cu epiderma albastră, cât şi bestiile teribile cu look Jurrasic par reali precum o fotografie.
Mai mult, reuşesc să atingă acel nivel de detaliu, de fluiditate, de naturalism al mişcării şi de expresivitate facială care te face să uiţi că e vorba de efecte speciale. O bornă a fost trecută. Dincolo de ea, mai există limitări tehnologice?
Însă regizorul merge şi mai departe şi aşază aceste făpturi miraculoase într-un loc de-a dreptul incredibil, feeric, unde efectele 3 D încetează să fie "doar o joacă de copii" şi devin parte organică a filmului. Cameron şi artiştii săi digitali ca veniţi de pe altă planetă te transportă în cea mai bună, mai frumoasă şi mai autentică lume virtuală dintre toate cele posibile, un univers nemaivăzut, construit cu o minuţiozitate siderantă şi, imaginaţie nemăsurată (avem până şi o limbă inventată).
Filmul se întâmplă în anul 2154, atunci când Pământul, se pare, e condamnat la extincţie: resursele naturale au fost epuizate, multe tratate de tipul Copenhaga eşuate şi oamenii au devenit colonialişti galactici veroşi. Dar Cameron vede şi un viitor exaltant în care este posibil să-ţi abandonezi şi planeta şi corpul ruinat cu ajutorul unui avatar, o reprezentare virtuală a unui umanoid controlată prin sinapsele creierului.
O lume luxuriantă
„Avatar" e un fenomen, dar nu o capodoperă; există momente de o splendoare pură în care stilul e atât de copleşitor, încât devine substanţă. Însă, odată ieşit din transă şi din sală, e posibil să-ţi aminteşti că intriga era extrem de previzibilă şi pe alocuri prea naivă (o combinaţie de "Pocahontas" şi "Dancing with Wolves"), dialogul prea expozitiv şi pompos chiar şi pentru genul SF, unde se obişnuieşte ca personajele să facă declaraţii bombastice despre soarta omenirii şi flautele de pe coloana sonoră prea exasperante (James Horner ar merita o "zmeurică" pentru cel mai redundant soundtrack al anului)...
Dar asta nu-l va împiedica să schimbe felul în care entertaimentul mamut e conceput să doboare toate recordurile de box office ale lumii şi să atragă acei cultişti care să vadă filozofie acolo unde nu este (se vorbeşte deja pe net despre orfism, metempshihoză şi mântuire, vă vine să credeţi?). Şi cine sunt eu să rezist, raţional, acestei Forţe?
În momentul în care monstruoasa bătălie finală m-a tras în ea ca într-un turbion, am uitat de povestea convenţională şi m-am lăsat aspirată complet în lumea atât de bogat plăsmuită şi atât de ameţitor de luxuriantă. Eram din nou acel copil care se uită cu uimire şi încântare la "Star Wars".