Un film burlesc cu un subiect grav
0Costa Gavras, cel care a inventat thrillerul politic, revine cu o peliculă despre emigraţie. „Paradis în Vest“ este un road movie detaşat şi comic despre drama celor care vor să ajungă pe „tărâmul făgăduinţei“ occidentale.
Constantin Costa Gavras n-a făcut niciodată un film prost. Acest regizor “angajat” care, în urmă cu 40 de ani, a inventat, practic, thrillerul politic modern cu „Z“ (acum relansat aniversar, într-o splendidă copie restaurată) respectă prea mult inteligenţa spectatorului ca să accepte să livreze filme despre orice, când poate să continue să le facă despre ceva.
Peliculele sale au în centru conflictul dintre putere şi adevăr, dintre idealism şi scepticism, dintre individ şi stat. Etichetat de unii şi de alţii când antiamerican, când antisovietic, când pro, când anticomunist, cineastul n-a încetat niciodată să se revolte împotriva tuturor doctrinelor.
Ultimul său film, „Paradis în Vest“, nu e o capodoperă şi nici măcar unul dintre cei mai importanţi piloni ai filmografiei sale. Nu se apropie nici pe departe de viziunea frisonantă şi atât de actuală a lui „Z“ sau „L’Aveu“ despre paranoia, corupţie şi compromis moral, însă nu e un film deloc rău. Toţi cei aparţinând generaţiilor care credeau (cu câtă naivitate, vai) că, odată comunismul dispărut, lumea va deveni un paradis netulburat, vor rezona cu siguranţă.
Comedie dulce-ămăruie
„Paradis în Vest“ e un road movie aproape fără cuvinte, despre un emigrant dintr-o ţară niciodată denumită (probabil din Europa de Est), care trece prin Grecia, Italia şi Germania în drumul său spre Paris.
Filmul e diferit de restul operelor lui Gavras – agenda sa e mai puţin evidentă, iar tonul nu mai e la fel de încrâncenat şi sumbru. Transformarea dramei imigraţiei într-o comedie dulce-ămăruie s-ar fi putut solda foarte uşor cu un eşec, însă Costa Gavras crede prea mult în umanitate (o credinţă deloc sentimentală) ca să lase să se întâmple acest lucru.
Există momente când odiseea de clară inspiraţie homerică a unor tineri imigranţi ilegal pare forţată, însă performanţa memorabilă, de film mut, a italianului Riccardo Scamarcio dă coerenţă unei înşiruiri de incidente dramatice. Mai mult, personajele nu sunt clişee teziste aşa cum se întâmplă de obicei în producţiile militante şi se topesc, fără mare efort, în magma eteroclită (un amestec îndrăzneţ, uneori indigest, de alegorie şi realism) a filmului.
E un subiect delicat pentru autor, un fost emigrant care a obţinut cetăţenia franceză în 1968, la 15 ani de la sosirea sa în ţara de adopţie. Costa Gavras ştie, aşadar, despre ce vorbeşte; despre acei oameni maltrataţi, umiliţi, bătuţi, rejectaţi.
În spatele tonului lejer se ascunde o virulenţă bine camuflată împotriva condiţiei precare, revoltătoare, a muncitorilor fără acte din Vest, cărora li se refuză în permanenţă demnitatea. Un film burlesc, un subiect grav, ambiţios şi nu în totalitate reuşit. Însă, ca întotdeauna, curajosul Gavras preferă riscurile mersului “la sigur”.