Un debut remarcabil

Filmul „Katalin Varga" spune o poveste atemporală, dar de o prospeţime modernă. Coproducţia româno-ungară e o mărturie a ceea ce poţi face cu un buget minuscul, un regizor ce ţine sub control asupra materialului său, o echipă dedicată, actori intenşi şi o coloană sonoră inspirată.

Pentru mine e şi o dovadă că, uneori, ai nevoie de două vizionări că să „intri" într-un film. Prima dată l-am văzut la festivalul de la Berlin: era al patrulea film la capătul unei zile obositoare, interminabile şi terne.

Iar „Katalin Varga" nu e genul de peliculă pe care s-o prizezi atunci când te-ai poziţionat strategic lângă Exit şi nu te gândeşti decât la berea filtrată de după colţ. Îţi trebuie o duminică leneşă, răbdare şi creier limpede ca să îl pătrunzi, să te infuzezi cu atmosfera lui.

Atunci mi-a părut demodat şi tărăgănat, cam ca fetele de la Căpâlna. Un „tezaur folcloric cu viol", aşa cum l-a descris, maliţios, un prieten (deşi, dacă mă gândesc bine, ar suna excelent ca tag-line).

Acum, la o a doua „citire", mă gândesc că nu seamănă cu nimic din ce-am văzut atunci la Berlin şi nici după. Povestea, care e inspirată vag din comoara noastră literară, „Baltagul", de unde împrumută combinaţia de tragedie rurală şi film poliţist, ar fi putut s-o ia foarte uşor pe un drum greşit (prăfuit, pretenţios, estetizant), dar are o textură de basm care se transformă repede în coşmar.

Ceea ce se mai conservă de la Sadoveanu sunt aerul de mit păstoral şi tema destinului implacabil şi a „violenţei ce naşte violenţă" .

Viol şi răzbunare

Antal trăieşte fericit cu soţia sa iubitoare până când trecutul se năpusteşte peste el fără cruţare. Cu ani în urmă a siluit-o pe Katalina (o obsedant de expresivă Hilda Peter), care acum e determinată să se răzbune şi nu ezită să se folosească pentru aceasta de copilul născut în urma violului.

Antal nu o recunoaşte pe victima lui până când ea nu descrie crima în detalii lungi şi supranaturale. Întinsă goală pe câmp, pretinde ea, a fost acompaniată de un păun şi o bufniţă care au vorbit despre Iisus. Apoi, ploaia a căzut, spălând sângele şi slobozul. Nu sună deloc ridicol, ci baladesc.

Personajele sunt şi ele arhetipuri - au motivaţii ancestrale, universale -, dar sunt şi produsul unor circumstanţe geografice specifice. Filmul e atemporal, însă are şi o prospeţime modernă - poate şi graţie extraordinarei coloane sonore stranii, cu pulsaţii electronice, realizate de György Kovács, Gábor ifj.

Erdélyi şi Tamás Székely (răsplătită cu Ursul de Argint pentru contribuţie artistică excepţională). Regizorul şi operatorul lui, Mark Gyori, care filmează superb peisajul transilvănean, fac tot ce pot cu resursele limitate pe care le au la dispoziţie.

Un debut impresionant, în ciuda finalului ratat. Comparaţiile făcute de presa internaţională cu David Lynch şi Werner Herzog nu pot decât să-i facă cinste tânărului expat Peter Strickland.