Succesul verii se lasă aşteptat

„Iron Man 2“ este un blockbuster nereuşit, care face risipă de talente. Aş plăti să-l văd pe Downey jr citind cotele Dunării… E imposibil să mă plictisească...

Aş plăti să-l văd pe Sam Rockwell traversând strada. Aş plăti să-l văd pe Rourke chiar şi numai încruntându‑se. Sunt un fan al lui „Gweenie", pe care o consider o actriţă pe nedrept subevaluată (nu e cazul lui Scarlett Johansson, o vedetă care şi-a făcut o carieră din etalarea la nesfârşit a ceea ce se numeşte „sexy face").

Toţi patru sunt nişte interpreţi fantastici, care fură ecranul ori de câte ori li se dă ocazia. Aşa că nu-mi pare rău după bani. Îmi pare rău doar că acest blockbuster e aşa o risipă de talente. Ai fi zis că nu trebuie decât să-i aduni pe toţi la un loc şi „bang!" filmul se face de la sine. Din păcate, nu-i chiar aşa de uşor. Poţi să-i compromiţi foarte uşor, aruncându-i într‑un scenariu confuz, infantil, fără miză (da, cam aşa sunt mai toate filmele cu super-eroi, însă originalul ridicase considerabil ştacheta).

Şarmul lui Downey, intact

Primul „Iron Man" a fost hitul surpriză al lui 2008 şi l-a catapultat pe Downey jr pe „lista A", după o serie neîntreruptă de cascadorii autodistructive (faptul că îl ştim puţin viciat îi sporeşte din carismă). Ceea ce cuplul Downey, actorul şi Favreau, regizorul, făceau din personajul lui Tony Stark era o mică minune: un super-antierou alcoolic, cinic, afemeiat şi imposibil de arogant, o pramatie căreia ţi-e greu să-i rezişti.

Actorul, atât de bun în multe roluri secundare senzaţionale, fusese rareori lăsat să poarte pe umeri un întreg show. În „Iron Man", Downey era, practic, show-ul. Fast forward doi ani mai târziu. Vestea bună-i că şarmul actorului e intact: îşi păstrează acelaşi stil ireverent, sarcastic, prin care-şi livrează replicile, de parcă ar fi conştient de idioţenia materialului (şi, totuşi, reuşeşte cumva să te convingă să-l iei în serios). Păcat că acum are mult mai puţine lucruri amuzante şi memorabile de spus.

Gwyneth Paltrow şi Robert Downey : un „cuplu“ irezistibil

„Iron Man 2", mai slab ca primul

„Iron Man 2" e mare, gălăgios, emfatic şi ţipă de la început la sfârşit „iată cel mai mare succes al verii!".

Nici Downey, nici Rourke, nici Sam Rockwell nu sunt serviţi de o intrigă pe măsură. Mickey reuşeşte aici un „villain" superb, libidinos, cu o privire sinistră, de predator. N-are nicio vină că scenariul lui Justin Theroux îi oferă motivaţii absurde şi strategii debile.

Ce sens are secţiunea mediană trenantă? Dacă tot ai timp de un respiro în mijloc, de ce să nu investeşti mai mult în romance-ul dintre Pepper şi Stark? Paltrow merita mai mult decât o „bitch" arţăgoasă şi enervantă. De la un punct încolo, orice pretenţie la coerenţă şi la direcţie e abandonată pentru uzualul bombardament hi-tech vizualo-auditiv (cei trecuţi de adolescenţă ar trebui să investească în nişte dopuri de ureche).

Atitudinea lui Favreau pare a fi „sunt cu mult mai cool decât ceea ce mi s-a dat să fac". Mai bine mai lăsa din îngâmfarea de autor şi lucra mai mult la poveste. „Iron Man 2" mult mai slab ca primul, dar va strânge, cu siguranţă, mai mulţi bani.