Dragoste în era Facebook

„Going the Distance“ e când modern şi amuzant, când expirat şi zaharisit, când isteţ  şi verosimil, când pueril şi implauzibil. Ai nevoie de câteva „esenţiale“ ca să faci să funcţioneze o relaţie la distanţă: bani, încredere şi un handsfree (n-ai vrea să fii incomodat de mobil în vârtejul pasiunii virtuale)...

E straniu că, în filmul de faţă, regizoarea Nanette Burstein (până acum, o excelentă documentaristă), în ciuda faptului că încearcă să injecteze o doză de realitate, îşi pune personajele să descopere sexul prin telefon cam pe la trei sferturi din film...

Come on! Poate că aş fi „cumpărat" scenariul, dacă ar fi fost scris acum vreo 30 de ani... Şi atunci când se întâmplă, ei folosesc receptoare fixe, mari cât nişte cărămizi... În epoca webcam-ului! Referinţele la criză, la moartea presei şi a muzicii pop nu prea ţin: el e vânător de talente pentru o companie de discuri şi îi plânge de milă unei trupe bune, pe care nimeni nu vrea s-o publice, de parcă nu s-ar fi inventat My Space-ul sau Facebook-ul; ea face practică la un cotidian al cărei redactor-şef corectează articolele internilor cu pixul.

Aşa da şi aşa nu

Ai senzaţia că urmăreşti un film cu hipsteri de pe la începutul anilor '90 (pe atunci li se zicea Generaţia X). „Going the Distance" e când modern şi amuzant, când expirat şi zaharisit, când isteţ şi verosimil, când pueril şi implauzibil. O experienţă frustrantă: dărâmă un clişeu şi apoi întăreşte un altul.

La plusuri: protagonista nu e carieristă disperată, neîmplinită pentru că nu are un bărbat în viaţa ei; pe iubiţi nu-i despart coincidenţe şi malentendu-urile căznite, ci doar distanţa. La minusuri: personajele secundare fac parte din arhicunoscuta galerie a loserilor excentrici, mereu în călduri, şi a însurăţeilor patetici şi nevrotici; cu toţii sunt device-uri de stârnit râsul, niciunul  nu pare a avea o viaţă a lui. Ceea ce ridică filmul deasupra romcom-urilor de duzină este cuplul central...

E greu de găsit doi actori mai likeble şi mai credibili (poate şi pentru că Long şi Barrymore sunt un „item" şi în afara ecranului). După un one night stand  la beţie, între Erin şi Garret începe o idilă, complicată de dragoste şi de faptul că ea se întoarce la San Francisco şi el rămâne la New York. De la bun început, amândoi par pierduţi în acest mare contract cu zeci de clauze care a devenit datingul modern: dacă te-ai culcat cu el din prima, atunci nu-i dai numărul de telefon... dacă te vezi cu ea de trei ori, trebuie să fixezi „limitele"... dacă sunteţi la distanţă, trebuie să alegeţi între a) o relaţie deschisă b) una exclusivistă.

Ambii sunt adulţi de „30 şi ceva", rămaşi pe acelaşi teren nesigur financiar şi sentimental ca la 20, cărora le place alcoolul şi sexul (asta da noutate a genului) şi care fac imprudenţa să se lase pradă momentului. Cât de demodat...  Atunci când Justin, cu o figură de copil şi voce guturală, îi mai cere lui Drew o şansă, chiar îţi doreşti ca, de data asta, să le meargă bine.

Info

Going the Distance („Amor la distanţă", SUA, 2010)

Regia: Nanette Burstein

Cu: Drew Barrymore,

Justin Long, Charlie Day, Jason Sudeikis, Christina Applegate