Cel sublim, cel ridicol şi cel şocant
0Haosul domneşte în filmul „Antichrist“, acest psycho-horror inclasabil. Pelicula lui Lars Von Trier e încărcată până la convulsie de scene groteşti şi deliberat şocante. Regizorul nu se dezminte şi ne oferă un nou exerciţiu de sadism.
Ca să te „bucuri" de „Antichrist", trebuie să te abonezi dezordinii şi să-ţi suprimi dorinţa de a căuta înţelesuri sau răspunsuri. Să-l accepţi ca pe ceva total nemăsurat şi sonat, însă profund entertaining. Să-i dăm dementului ce-i al dementului... depresia prelungă din care tocmai a ieşit nu l-a transformat într-o legumă medicamentoasă, ci i-a ascuţit psihozele cinematografice.
„Antichristul" e încărcat până la convulsie de scene groteşti şi deliberat şocante. Von Trier nu se dezminte: iată un nou exerciţiu în sadism. Dar ce vedenii splendide... cel puţin până la un punct, când totul virează brutal spre derizoriu. Imaginea cu inflexiuni expresioniste a lui Antony Dod Mantle (câştigător al unui Oscar pentru „Slumdog Millionaire") e absolut uluitoare şi îţi dă senzaţia unui tablou de Bosch care prinde brusc viaţă.
O glumă sinistră şi captivantă
„Antichristul" merită toate lucrurile bune şi rele care s-au spus despre el. Da, e o glumă sinistră, un cocteil toxic de psihoaberaţii banale, de ralantiuri arty ridicole şi de violenţă sexuală nemotivată, dar e şi frisonant, amuţitor, captivant, perplexant. Când vine vorba despre Von Trier, nu ştii niciodată cu ce gen te pricopeşti: de data asta, el îşi îmbracă mizantropia într-o carcasă de film horror-porno. Diferenţa e că acum îşi extinde pesimismul de la natura umană la Mama-natură.
Un cuplu îşi pierde copilul după ce acesta cade, nesupravegheat, de la etaj (părinţii aveau parte de o extatică partidă de sex, iar noi de imagini grafice de penetrare pe acorduri grandioase de Händel). Femeia e complet distrusă şi, pentru că declară că frica ei cea mai mare este o casă din pădure numită Eden (?!), unde îşi petrecuse vara anterioară cu fiul ei, e dusă acolo de soţul convins că singura modalitate de vindecare e să-şi confrunte direct teama.
Mare, mare greşeală. Animalele sălbatice apar ca avertizări sinistre, ghindele cad ca tirurile de armă, iar o vulpe dezmembrată intonează mesajul regizorului: „Chaos Reigns!". Tragedia e filmată de cineva care ştie foarte bine cum arată atacurile de panică. Pasul de la sublim (prima oră) la ridicol (finalul) e pecetluit cu cea mai şocantă mutilare genitală dintr-un film de autor, după cea a lui Depardieu în „La dernière femme".
Din nou, protagonista (o eroică Charlotte Gainsbourg) nu „joacă", ci este supusă unui veritabil martiriu de tipul celora care-i forţează pe membrii juriului de la Cannes să acorde premii ca pe o compensare psihologică. Însă nu e singură: Dafoe se supune şi el, la fel de brav, unei eviscerări complete. După ce ne identificăm cu ei, cineastul danez ne trage, după bunul său obicei, preşul de sub picioare.
Juvenil sau profetic? O atrocitate mascată în artă înaltă sau un eseu coşmăresc despre doliu, resentiment şi lipsa de comunicare? Oricum ar fi, „Antichrist" e o experienţă extrem de vie, fie şi dacă iei în calcul doar reacţia publicului.