Când Steaua câştiga la Sevilla...

Filmul de debut al regizorului Gabriel Achim, „Visul lui Adalbert“, îi oferă lui Gabriel Spahiu primul rol principal în lungmetraj şi propune o structură narativă inedită pentru filmul românesc.

Cronică de film

Cu „Visul lui Adalbert" - debutul în lungmetraj al tânărului regizor Gabriel Achim, autor până acum doar al unor apreciate „scurte" - se poate spune că etern „searbăda" şi fascinanta cinematografie românească descoperă postmodernismul cinematografic.

Bineînţeles, evenimentul se produce cu decenii întârziere faţă de lansarea modei în Occident, faţă de filmele lui Woody Allen, care au „setat" astfel de abordări ale materialului cinematografic preexistent.

La noi, până acum, doar tentative timide în acest sens - cum ar fi scurtmetrajul lui Gabriel Sîrbu, „Filmul... cum era? " (1999). Ca orice început, şi „Visul lui Adalbert" este timid şi plin de lucruri contestabile, dar important este că filmul propune altceva, poate fi o ieşire din „încremenirea în proiect"-ul minimalist a noului val douămiist din cinematografia românească.

Revelaţie a secţiunii Zilele Filmului Românesc de laTIFF 2011, unde a fost prezentat în premieră, filmul a mai primit, de-atunci, şi un Premiu special al juriului la Tallinn, Estonia.

„Reconstituirea" reloaded / reîncărcată

Lungmetrajul de debut al lui Gabriel Achim se inspiră direct din capodopera lui Lucian Pintilie „Reconstituirea" - de data aceasta însă nu în dimensiunea sa (neo)realistă şi de cinema „cu sufletul la gură", ci pe o linie parodică, intertextuală şi postmodernă, o rara avis („pasăre rară") în cinematograful românesc.

Finalul „Visului lui Adalbert" este o rescriere explicită a finalului „Reconstituirii", iar filmul revelează un mare talent, ludic şi cu o ironie neinhibată la adresa tuturor poncifelor cinematografice, de ieri şi de azi.

Coscris de Achim împreună cu literatul Cosmin Manolache, „Visul lui Adalbert" colecţionează, mai întâi, toate clişeele mentalului colectiv despre anii '80 ai „epocii de aur" (filmul se întâmplă pe parcursul unei singure zile, cea de după marea finală câştigată de Steaua cu Barcelona, în 1986).

Nu mai avem, însă, de-a face cu „nostalgia" după „anii tinereţii noastre", ci cu o ironizare a ceea ce deja se constituie într-un poncif narativ. Pe de altă parte, sunt citate copios - în „filmul-din-film" „Visul lui Adalbert", dar nu numai - capodopere cinematografice precum „Timpuri noi", „Câinele andaluz", „Călăuza" sau „Odiseea spaţială 2001".

Finalul îl reproduce pe cel scris de Horia Pătraşcu pentru Pintilie: reconstituirea unui grav accident, pentru un film de protecţia muncii, duce la repetarea accidentului.

Acest lucru este „anunţat" de câteva ori pe parcursul filmului: oamenii care împing maşina cu mama unui mare ştab reproduc o scenă din „Reconstituirea", acest ştab când apare, la final, îl imită pe George Constantin, procurorul din filmul clasic, iar şeful personajului principal, cineast amator pentru protecţia muncii, i se adresează cu „Te crezi Pintilie al p... mele!".

Un drum nou

Declaraţie cinefilă „de dragoste", comedie „de public", film „de epocă" („de aur") sau doar o glumă inteligentă, „Visul lui Adalbert" lansează un drum artistic nou, pe care cinemaul românesc - al cărui „minimalism" narativ este deja considerat „obosit" de multe voci - o poate apuca cu succes.

Pentru a merge pe aceeaşi linie cinefilă, se pare că titlurile cu „Visul..." poartă noroc filmului românesc: „Visul lui Tănase" (1932, cu legendarul comic interbelic), „Visul lui Liviu" (2004, mediumetrajul lui Corneliu Porumboiu) şi, acum, „Visul lui Adalbert".

Totodată, filmul reprezintă primul rol principal pentru Gabriel Spahiu, actor-cheie al noului val românesc, care vine după turul de forţă din „Film pentru prieteni" al lui Radu Jude (unde e singur pe ecran timp de aproape 60 de minute).

Info

- Visul lui Adalbert (România, 2011)

- Regia: Gabriel Achim

- Cu: Gabriel Spahiu, Mimi Brănescu, Coca Bloos

- Rulează la: Cinema City Cotroceni

- Filmul preferat: Alexandru Repan Actor

CV

- Actorul Alexandru Repan s-a născut pe 26 februarie 1940, în Bucureşti.

- La 16 ani se înscrie, la dorinţa mamei, la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1961. După terminarea acestei facultăţi, se înscrie la examenul de admitere la Institutul de Teatru şi intră din prima încercare, cu o schiţă de Caragiale, „Amicul X", şi cu un sonet de Eminescu.

- În 1968 este remarcat de Horia Lovinescu, pe atunci directorul Teatrului Nottara, care-i propune un rol şi  devine coleg cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Gilda Marinescu şi Ştefan Iordache.

- Până în prezent, activează ca actor al Teatrului Nottara, unde poate fi văzut în „Variaţiuni enigmatice", de Eric-Emmanuel Schmitt.

- Pe lângă îndelungata carieră din teatru (roluri de referinţă sunt cele din „Karamazovii", după Dostoievski, sau one-man-show-ul „Craii de Curtea-Veche", după Mateiu I. Caragiale), actorul are şi o bogată carieră cinematografică, din care spicuim: „Cantemir" (1973) şi „Muşchetarul român" (1975), „Vlad Ţepeş" (1979), „Am fost şaisprezece" (1979), „Lumini şi umbre" (1981-1982), „Saltimbancii", „Un saltimbanc la Polul Nord".

Top 10 filme care m-au marcat

1. Cetăţeanul Kane (SUA, 1941), regia Orson Welles

2. Butch Cassidy şi Sundance Kid (SUA, 1969), regia George Roy Hill

3. Unora le place jazzul (SUA, 1959), regia Billy Wilder

4. Singurătatea alergătorului de cursă lungă (Anglia, 1962), regia Tony Richardson

5. E la nave va (Italia-Franţa, 1983), regia Federico Fellini

6. Divorţ italian (Italia, 1961), regia Pietro Germi

7. Fanfan la Tulipe (Franţa-Italia, 1952), regia Christian-Jaque

8. Cele 400 de lovituri (Franţa, 1959), regia François Truffaut

9. Călăuza (URSS, 1979), regia Andrei Tarkovski

10. Secvenţe (România, 1982), regia Alexandru Tatos.

Top 5 regizori

1. Orson Welles (1915-1985)

2. Tony Richardson(1928-1991)

3. Pietro Germi(1914-1974)

4. François Truffaut(1932-1984)

5. Alexandru Tatos(1937-1990)