Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu
0Este cel mai lung film românesc al anului: ţine exact trei ore. Este cel mai necesar film cu, despre şi pentru România: un dispozitiv cinematografic-intelectual care pune capăt elegant, rece şi subversiv exploatării din ce în ce mai deşănţate a Epocii de Aur.
Este un documentar, o colecţie de materiale de arhivă, care îl au ca protagonist pe Nicolae Ceauşescu, detestat de unii, regretat de alţii şi împuşcat de chiar oamenii săi „de bine". Nu este o autobiografie pentru că dictatorul nu a filmat niciunul dintre materialele video (unele prezentate în premieră) pe care Andrei Ujică le colează. Fără comentarii, fără informaţii ajutătoare. Fără numele celor prezenţi în cadru.
Este abil organizat cronologic, de la funeraliile lui Gheorghe-Gheorghiu Dej la execuţia din decembrie 1989. Ce reuşeşte Ujică este remarcabil: o privire din interior, din proximitatea cuplului Ceauşescu, înspre exterior, spre lumea care i-a onorat (vizita în Londra şi primirea oficială la curtea Elizabethei a doua), primit fastuos (cel mai halucinant moment al filmului îl constituie marea manifestaţie populară organizată la Phenian şi filmată dintr-una dintre maşinile coloanei oficiale). Fără vreun fel de nostalgii, fără a încerca să îl explice, demonizeze sau restaureze pe Ceauşescu, filmul trece ocazional în segmente din intimitatea cuplului şi a familiei (o partidă de table la Neptun, înmormântarea mamei). Fără să treneze o singură clipă, cele trei ore de propagandă oficială şi fracturi din adevărul de dincolo de ea lasă un gust amar. Şi un gând deloc liniştitor: toată dictatura nu a stat singură pe picioare. Dar pentru crimele ei nu au fost judecaţi şi executaţi decât doi oameni.