Apocalipsa anti-Hollywood

„The Road“ este o peliculă apocaliptică nerecomandată celor slabi de înger. Filmul ecranizează romanul omonim al lui Cormac McCarthy; îi lipseşte calitatea transcendentală a cărţii, dar e zguduitor şi umanist totodată.

Capodopera lui Cormac McCarthy, frumoasă, înspăimântătoare şi sadică, despre un tată şi un fiu care încearcă să supravieţuiască într-un nemilos peisaj apocaliptic, părea de neecranizat. Sublimul cărţii nu stă atât în intrigă, ci în întoarcerea frazei - proza are calităţi hipnotice; e ca o jelanie poetic-lugubră despre sfârşitul tuturor lucrurilor. Şi, totuşi, „The Road", e un film apocaliptic ca niciun altul: fără rezoluţie, fără speranţă, însă zguduitor şi umanist. Nerecomandat celor slabi de înger. E amplasat la constelaţii distanţă de „2012", mai exact la mulţi ani după ce lumea s‑a făcut scrum odată cu orice noţiune de moralitate.

Dragoste parentală dincolo de limite

Bărbatul şi Băiatul încearcă să găsească suficientă hrană ca să supravieţuiască într‑o lume devastată, în timp ce fug de bandele de canibali pe care le întâlnesc în drum. Şi romanul şi filmul au în miez o po­­­veste de dragoste arhetipală: un tată îşi iubeşte copilul atât de mult, încât ar face orice ca să‑l ţină în viaţă, în ciuda faptului că toate repere­­le existenţiale i‑au fost dărâmate şi că civilizaţia, aşa cum a cunoscut‑o, a pierit. Nu mai există niciun motiv pentru care să merite să trăiască, decât o foarte palidă speranţă şi dragostea parentală dincolo de orice limită sau raţiune.

„The Road" reuşeşte să fie o experienţă viscerală şi neliniştitoare şi una dintre puţinele producţii recente cu un star de calibrul lui Viggo Mortensen (într-un tur de forţă) care nu face absolut nicio concesie nevoii de izbăvire a spectatorului. Canibalism, abatoare umane, bande Mad Max de vânzători de carne şi o iarnă nucleară atât de întunecată şi de deprimantă, încât face ca viziunile postapo­ca­­­liptice anterioare să arate precum croaziere de lux.

Rezultatului îi lipseşte, poate, calitatea transcendentală a romanului, însă, dacă te ţin balamalele, poate fi una dintre cele mai deranjante trăiri cinematografice recente. E atât de copleşitoare, încât după îţi vine să te ascunzi sub fotoliul de cinema şi să aştepţi ca negativitatea să se disipeze...

Deşi e amplasat într‑un univers cinematografic recognoscibil - distopie futuristă/thriller zombie -, te ţine deliberat deoparte de catharsisul pe care îl aştepţi de la un film de gen. Nu încerca să te identifici, vei fi şocat. Cum ai reacţiona dacă brusc tot ce ai cunoscut vreodată s‑ar transforma în pură utopie? Ce‑ai face dacă ai fi pe cale să‑ţi pierzi sufletul? Până unde poate merge minunata iraţionalitate a voinţei de a trăi? E o peliculă care operează la cel mai primar nivel, acela care ne împinge să ne legăm de alte fiinţe umane ca să le căutăm şi să le oferim protecţia.

„The Road" trasează o parabolă despre acel nucleu de căldură şi de speranţă ce rezidă în centrul naturii umane şi care merită transmis mai departe, chiar şi în vâltoarea celor mai teribile violenţe.

McCarthy, un geolog al psihicului, ia cititorul cu el şi‑l abandonează în genuni. Asemenea, Hillcoat te face să ieşi din cinema transpirat şi tremurând.