Enescu, Prokofiev şi Stravinski, în programul de duminică

Celebra orchestră Royal Concertgebouw din Amsterdam, condusă de Mariss Jansons, va interpreta azi, la Sala Mare a Palatului, lucrări de Enescu, Prokofiev şi Stravinski.

Articol scris de Despina Petecel Theodoru

Cu toate că lui George Enescu îi displăcea popularitatea excesivă de care s-au bucurat încă din timpul vieţii cele două Rapsodii op. 11 – prima, în La major (1901, Sinaia), a doua, în Re major (1901, Paris), – ele continuă să fie incluse în programele concertelor orchestrelor noastre şi în acelea ale multora dintre ansamblurile străine, datorită orchestraţiei „diabolic de abile“, „atrăgătoare la culme prin vivacitatea şi continuitatea ritmică˝ – aşa cum notează Pascal Bentoiu. 

Tânărul Enescu pare să-şi fi exersat, aşadar, virtuozitatea componistică, în spiritul celei tipice muzicii populare auzite în copilărie. „Am scris Rapsodiile din pur instinct. Numai după aceea am căutat să-mi dau seama care era necesitatea care-mi dictase astfel“, mărturisea compozi-

torul. 

Vitalitatea, verva şi picturalitatea coloritului timbral, spaţialitatea cu reverberaţii supraetajate ori juxtapuse – „Rapsodiile mele juxtapun motivele populare şi le instrumentează“– sunt doar câteva dintre caracteristicile Rapsodiei I. Pe parcursul ei se vor face auzite o serie de melodii populare româneşti arhicunoscute ca Am un leu şi vreau să-l beu, Banu Mărăcine, cântecul Mugur-mugurel (din colecţia Anton Pann), într-o tratare imitativ-contrapunctică, şi motivul Ciocârliei, care face din finalul Rapsodiei o formă de extaz dionisiac.

PROKOFIEV, LIRIC-DINAMIC

Dintre principiile care i-au tutelat actul creator, menţionate în Autobiografia sa: orientarea clasică – de extracţie beethoveniană –, inventivitatea – în sensul limbajului armonic şi al emoţiilor intense –, elementul motor – de tipul toccatei – şi lirismul, Prokofiev le alege pe ultimele două drept piloni de susţinere în elaborarea primului Concert dedicat viorii. 

Serghei Prokofiev. Concertul nr. 1 în Re major pentru vioară şi orchestră op. 19. Începută în 1913 şi terminată în 1917, această partitură tripartită pune în lumină complementaritatea dualităţii liric-dinamic. În Andantino, lirismul melodic se împleteşte cu ritmurile jucăuşe, vioara sfârşind cu o suită de arpegii vaporoase, pe fondul discret al flautului, piccolei şi corzilor. În partea mediană, aceeaşi vioară se-ntrece în agilitate cu orchestra, într-un perpetuum ritmic, în stil de toccată, al cărui tempo, mereu mai accelerat, are alura unei călătorii spaţiale cu viteza luminii! 

Ultima mişcare, iniţiată de tema ritmată a fagotului, e contrapunctată imediat de cantabilitatea şi arpegierile delicat-visătoare ale viorii care încheie ciclic Concertul. 

IMNURILE IUBIRII

Romeo şi Julieta se înscrie în seria miturilor cunoaşterii prin iubire, alături de Faust şi Don Juan. Spre deosebire de Hector Berlioz, care face din Simfonia dramatică Romeo şi Julieta un imn închinat iubirii universale, Prokofiev transformă datele legendei într-o problemă de conştiinţă, supunând personajele unei foarte nuanţate analize psihologice – aidoma autorilor tragediilor antice. În cele două suite, destinate formulei de concert, extrase din baletul în patru acte şi nouă tablouri scris în 1934 după tragedia omonimă a lui Shakespeare, compozitorul pune accentul nu atât pe povestea în sine, cât pe idei, principii şi stări emoţionale.

Fie că este vorba despre confruntarea, cu accente groteşti, dintre iubirea pură a celor doi tineri şi ura dintre familiile lor (Montague şi Capulet); fie că este vorba despre inocenţa copilei Julieta, despre disimulare (Măşti) sau despre durerea sfâşietoare a lui Romeo la mormântul iubitei ideale, Prokofiev ştie să convertească un sentiment în contrariul lui, determinându-le să se anihileze ori să se contopească reciproc, în funcţie de sensul ideatic al acţiunii. În final, forţa iubirii arhetipale transcende hotarele morţii, intrând în legendara eternitate. 

În Pasărea de foc, Igor Stravinski este fascinat de simbolistica ritualurilor străvechi.

PASĂREA DE FOC

Igor Stravinski. Compus în 1909, la cererea faimosului coregraf Serghei Diaghilev, baletul Pasărea de foc este prima lucrare de acest gen din creaţia lui Stravinski şi totodată primul său triumf. Muzica i-a fost inspirată de un vechi basm popular rus în care o prea frumoasă prinţesă e răpită şi izolată de vrăjitorul Kascei, în grădina lui fermecată, dar e salvată, împreună cu prinţul Ivan – un Siegfried slav? – cu ajutorul aripii fermecate, purpurii, a Păsării de foc. Imaginea aceasta vădeşte similitudini cu scena wagneriană din Tetralogie, în care Wotan o izolează pe Brünnhilde pe o stâncă, încercuind-o cu un brâu de foc, pentru ca „doar un erou viteaz“ (Siegfried) să o poată descătuşa. 

Fascinat de simbolistica ritualurilor străvechi, muzicia-nul rus transformă povestea în fapt de cunoaştere şi depăşire a limitelor proprii, recurgând la o paletă cromatică puternic contrastantă, cu sonorităţi fluide, impresioniste, ritmuri primitive, cromatisme tinzând spre atonalismul webernian, inflexiuni exotice şi melodii feerice desprinse din 1001 de nopţi, la care contribuie şi timbrul unor instrumente ca harpa, pianul, tuba, celesta. Din incidenţa lor se nasc texturi orchestrale luxuriante, demne de măiestria mentorului său, Nikolai Rimski-Korsakov. Finalul Păsării de foc clamează triumful memoriei asupra timpului, aptă să transforme fantasma în realitate.