CRONICĂ Elveţienii dau lecţii de istorie
0Marţi, la Ateneu, Lucerne Symphony Orchestra a interpretat „Concertul pentru violoncel şi orchestră“ şi „Simfonia nr. 6“, de Antonin Dvořák.
Cronică scrisă de Smaranda Oţeanu-Bunea
La Lucerna, oraş-bijuterie din inima Elveţiei, cu vreo 65.000 de locuitori, în care toate merg ceas (doar Omega este singura marcă din lume care a călătorit pe lună!), oamenii se laudă cu Lacul Lucerna, cu muntele Pilatus, cu podurile şi bisericile de secole, dar mai ales cu KKL, adică cu Centrul de cultură şi congrese, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din Elveţia, ridicată în anul 2000, după proiectele arhitectului francez Jean Nouvel şi ale arhitectului american specialist în sonorizare, Russel Johnson. De ce? Pentru că aici, toată suflarea locului, şi nu numai, vine cu respect şi credinţă la concertele Orchestrei simfonice (LSO), ale Orchestrei de cameră (KKL) – componente de neînlocuit ale tradiţiei culturale elveţiene.
Elveţienii dau lecţii de Istorie. Oare numai Istorie?! Pentru ei e sfânt tot ce s-a construit în secole.
Ansamblul simfonic are o respectabilă istorie de peste 200 de ani şi, prin el, Lucerna a devenit vedetă printre oraşele muzicale ale lumii, iar managerii de azi au imensa responsabilitate de a nu trăi din dobânzi, ci de a construi mai departe. Au o agendă extrem de bogată, sala de 1.200 de locuri, cu o acustică perfectă, e mereu plină, abonamentele sunt asigurate, s-au inventat concertele de la miezul nopţii – neaşteptat de atractive –, iar celebrităţile sunt o permanenţă. În fine, au toată încrederea în dirijorul James Gaffigan, care pledează pentru transparenţa paginilor clasice, romantice, pentru inventivitatea opus-urilor moderne, pentru o sonoritate lejeră, iar experienţa colaborării sale cu alte orchestre de top este evidentă. A fi membru al LSO, e o mare onoare, spun elveţienii; oricare dintre instrumentişti ar putea fi solist! Iar la Ateneul Român, lucrurile au fost clare.
Fantezia lui Gaffigan
În primul rând, au ales un program compact, expresiv, o minunată călătorie în lumea muzicii lui Dvořák, de la celebrul Concert în si minor pentru violoncel şi orchestră, op. 104 – scris în perioada „americană“, cu o melodică largă, de un evident caracter vocal şi un apel la ardentele dansuri cehe –, la Simfonia a VI-a, în Re major, op. 60 – o pastorală asemănată cu cea de-a doua simfonie brahmsiană. Apoi, au demonstrat că nu este întotdeauna obligatoriu un aparat orchestral supradimensionat, chiar dacă e vorba de ample simfonii.
Totul depinde de abilitatea şi fantezia dirijorului, aşa cum s-a văzut. Iar James Gaffigan a venit cu tinereţea lui, cu stilul lui dinamic, energic, precis, perfect versat în construirea evenimentelor, având fotografia de ansamblu a partiturilor, dar şi detaliile care trebuie la un anume minut relevate, reliefate şi apoi cu tact reintroduse în comentariu. Vezi modul cum a creionat temele primei părţi (Allegro ma non tanto), cum a învăluit momentul Valsului, cum a mobilizat toate forţele în Scherzo (partea a treia), pentru ca Furiantul – sclipitorul dans ceh – să inunde totul, chiar dacă a lăsat o clipă de respiraţie şi elegantului Trio.
Truls Mørk, un uriaş
„Spectacolul“ însă l-a dat alături de violoncelistul norvegian Truls Mørk, un uriaş (nu numai ca statură), în celebrissimul concert. Sigur Dvořák este un povestitor, dar arcuşul lui Mørk părea desprins dintr-o poveste care doreai să nu se termine prea curând. Totul era de o delicateţe ireală, de la clipele de mister ale Allegro-ului şi dialogul aproape uman cu flautul la melodia de dragoste, parcă abia şoptită din Adagio ma non troppo, la destăinuirile din marţialul Rondo, cu elegante ecouri din prima parte, cu o temperată notă triumfalistă. O „ediţie“ cu totul specială a unei pagini de mare circulaţie, pe care uriaşul Mørk a recreat-o alături de o orchestră-ceas, de o tânără concertmaistru – sufletul ansamblului –, de inventiva baghetă a lui Gaffigan.
Elveţienii dau lecţii de Istorie. Oare numai Istorie?! Pentru ei e sfânt tot ce s-a construit în secole. Iar dacă au un ansamblu simfonic mereu tânăr, de peste 200 de ani (vezi Lucerna ), care a adus incontestabil faimă unui oraş, nimic nu-i opreşte să-l trimită mesager pretutindeni în lume, să-i dăruiască cea mai modernă sală, apelând la celebrii arhitecţi, să-l facă să strălucească, la concurenţă cu munţii, lacurile, catedralele, cu tot ce-l înconjoară.