CRONICĂ Ansamblul „Altenberg“, trio vienez
0Dimineaţa de sâmbătă a prilejuit, astfel, întâlnirea cu ansamblul „Altenberg”: Christopher Hinterhuber, pian, Christoph Stradner, violoncel, şi Amiram Ganz, vioară.
Cronică realizată de Toma Popovici
Pe scena muzicală românească, genul cameral nu beneficiază din partea publicului de aceeaşi consideraţie arătată faţă de genul simfonic, concertant, sau faţă de cel de operă; şi este păcat, deoarece muzica de cameră îndreaptă actul artistic într-o zonă a trăirilor emoţionale ce nu poate fi regăsită în niciun alt gen. Căldura umană aparte, intimitatea comunicării, elevaţia spirituală, muzica plină de conţinut, din care artificiile de virtuozitate de dragul virtuozităţii lipsesc, sunt bogăţii sufleteşti pe care repertoriul cameral ni le dăruieşte din plin.
Meritul Festivalului „George Enescu“ este acela de a fi invitat de-a lungul anilor, pe scena de concert, formaţii camerale de prim rang, de cea mai înaltă ţinută artistică. Dimineaţa de 14 septembrie a prilejuit, astfel, întâlnirea cu trio-ul vienez „Altenberg“: Christopher Hinterhuber, pian, Christoph Stradner, violoncel, şi Amiram Ganz, vioară. Desfăşurat sub tematica „Enescu şi contemporanii săi“, recitalul a propus două lucrări de tinereţe ale compozitorilor Dimitri Şostakovici (Trio nr. 1 în do minor, op. 8) şi George Enescu (Trio în la minor), urmate de una din capodoperele camerale ale secolului al XX-lea, Trio-ul în la minor de Maurice Ravel.
Amprentă romantică
Cei trei artişti au arătat o stăpânire deplină a artei şi măiestriei cântatului în ansamblu şi o evidentă afinitate de sensibilitate, temperament şi concepţii muzicale. Dozajul sonorităţilor a fost unul ideal, în niciun moment linia vreunui instrument nu a fost pusă în umbră de a altuia, şi în acelaşi timp fiecare element al texturii muzicale a putut fi perceput cu maximă claritate. De asemenea, Trio „Altenberg” a manifestat o remarcabilă mobilitate a concepţiilor stilistice, tradusă în atitudini interpretative diversificate, care să servească ethosul şi caracterul fiecărei muzici.
Prima lucrare din recital, Trio nr. 1 în do minor de Şostakovici, a fost compusă în anii studenţiei şi poartă o vădită amprentă de sorginte romantică, lăsând să se întrevadă dominante stilistice ale perioadei de maturitate. Protagoniştii recitalului au definit clar caracterul fiecărei secţiuni sau idei muzicale, pendulând între cantabilitatea cu subtile şi tulburătoare disonanţe a temei principale, strălucirea sonoră, vitalitatea şi luminozitatea secţiunilor rapide, sau cântul calm al unor teme de esenţă prokofieviană, cu iz folcloric rusesc.
Trio-ul enescian, compus în 1916, combină influenţe stilistice ale romantismului târziu francez cu sonorităţi bogate armonic, de factură brahmsiană. Schimbând registrul, Trio „Altenberg“ a trecut cu uşurinţă de la evidenţierea puternicelor contraste ale lucrării de Şostakovici la fluidul muzicii lui Enescu, prin conducerea cu graţie a fluxului muzical, cu schimbări subtile de afect şi cu sonorităţi rafinate.
Stare de plutire şi de visare
Piesa de rezistenţă a recitalului, Trio-ul de Ravel, este cu siguranţă unul dintre cele mai complexe şi solicitante opusuri din repertoriul cameral, atât din punct de vedere al dificultăţii partiturilor celor trei instrumente, cât mai ales din cel al împletirii lor într-o sonoritate cât mai armonioasă şi mai diversă. Intuiţia stilistică rafinată este, de asemenea, foarte importantă pentru pătrunderea subtilităţilor şi magiei acestei muzici.
În partea întâi, cei trei muzicieni au redat minunat starea de plutire şi de visare, în legănarea ritmului ternar, abordând o sonoritate voalată, lipsită de concreteţe. Caracterul capricios, plin de umor fin al părţii secunde, Pantoum, a fost întruchipat în special printr-un tempo nu foarte rapid, assez vif, şi nu très vif, cum sunt tentaţi mulţi dintre interpreţii acestui trio, să transforme mişcarea într-o demonstraţie de virtuozitate. Passacaglia părţii lente – un cântec arhaic, modal, ce izvorăşte din adâncurile registrului grav al pianului – a prilejuit construcţia unui imens arc de tensiune, iar finalul eclatant a încununat o versiune admirabilă a Trio-ului de Ravel.
Entuziasmul publicului i-a convins pe interpreţi să-i ofere două bisuri, şi anume finalul Trio-ului în Do major de Joseph Haydn şi o transcripţie după o piesă pentru pian cu pedalier de Robert Schumann.