15 iunie: Ziua în care s-a stins Mihai Eminescu. Cu doar o oră înainte să moară a scris câteva versuri răscolitoare, găsite în halatul său de spital

Pe 15 iunie, în 1502, Cristofor Columb a descoperit Insula Martinica, iar în 1520, Papa l-a excomunicat pe Martin Luther din Biserica Catolică. Tot într-o zi de 15 iunie a fost sfințit drapelul tricolor, a fost înființat lagărul de exterminare de la Auschwitz și a murit poetul nepereche Mihai Eminescu.

1502: Columb descoperă insula Martinica

Insula Martinica a fost descoperită de Cristofor Columb în timpul ultimei sale expediții.

Exploratorul văzuse insula în 1493 în cel de-al doilea voiaj în America dar nu a debarcat decât în 1502 în cel de-al patrulea voiaj, potrivit Wikipedia.

Insula nu a fost colonizată de către spanioli, primii coloniști europeni fiind francezii care au fondat o așezare pe insulă la inițiativa lui Pierre Belan d'Esnambuc în 1635. Ulterior, nepotul său, Jacques-Dyel du Parquet, a cumpărat insula și a dezvoltat o colonie bogată iar în 1658 insula a devenit parte a coroanei franceze. 

1520: Papa îl excomunică pe Martin Luther din Biserica Catolică

În 1515, Martin Luther -  cunoscut ca „părintele Reformei” - a adus învinuiri clerului, că dă un prost exemplu creștinilor și a cerut preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.

Între 1512 și 1517, ideile sale religioase s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. potrivit Wikipedia.

A contestat practica indulgențelor: iertarea păcatelor acordată după plata unei taxe. Pe 31 octombrie 1517 Luther a lipit pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de Teze în care denunța cu tărie corupția din sânul Bisericii în general și practica vânzării indulgențelor în special. Luther i-a trimis arhiepiscopului Albrecht de Brandenburg o copie a tezelor respective. În plus, acestea au fost tipărite și răspândite în întreaga regiune. Protestele lui Luther împotriva Bisericii au devenit tot mai vehemente, el ajungând curând să conteste autoritatea papei și a sinoadelor Bisericii și să se lase călăuzit numai de Biblie și de rațiunea pură.

În 1520, Papa l-a excomunicat pe Martin Luther din Biserica Catolică.

1848: A fost sfinţit drapelul naţional tricolor, cu deviza „Dreptate, Frăţie"

Ca simbol al naţiunii româneşti, tricolorul apare la începutul secolului XIX odată cu renaşterea naţională a României.

Este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafuri şi în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”.

Mai întâi, tricolorul a fost adoptat în Ţara Românească, în 1834, ca drapel de luptă, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor şi pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”.

Ordinea culorilor a fost, ulterior, schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.   

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Acest tricolor apare atunci de asemenea în Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea de la Blaj) şi până la Paris (unde este arborat la 26 aprilie 1848) de către studenţii români care salutau noul guvern revoluţionar cu un tricolor „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. 

1848: Marea Adunare de pe Câmpia Filaretului (Câmpia Libertății)

În timpul Marii Adunări de pe Câmpia Filaretului, numită apoi Câmpia Libertății, s-a depus juramântul pe Constituție și s-a aprobat constituirea Guvernului provizoriu

1848: A doua Adunare populară de la Lugoj a românilor din Banat

La cea de-a doua Adunare populară de la Lugoj a românilor din Banat s-a hotărât înființarea unei armate populare române în frunte cu Eftimie Murgu, introducerea limbii române, recunoașterea naționalității române etc.

1889: S-a stins poetul Mihai Eminescu

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. 

Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul - diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii - nu a cerut prea mult celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral.

I-a mărturisit în șoaptă medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii șapte ani de viaţă.

Poeziile găsite în carneţel ar fi fost scrise în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. În versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate.

Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista „Fântâna Blanduziei”. „Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. 

În acest număr era publicată poezia „Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Si necuprinsele

Singurătăţi.

Orice noroc

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.

Pe ultimul drum, poetul a fost condus de puţinii prieteni şi apropiaţi, printre care Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, mulţi studenţi şi elevi ai Şcolii Normale de Institutori din Bucureşti. Din partea studenţilor a rostit câteva cuvinte emoţionante Gheorghe Calmuschi, botoşănean ca şi poetul. 

„Şi noi care te am iubit şi te am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul „Adevărul”, care a spsu: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

1940: A fost fondat lagărul de exterminare de la Auschwitz, destinat inițial oamenilor politici din Polonia

Lagărul de la Auschwitz-Brikenau a funcţionat, potrivit istoricilor, în perioada mai 1940 – ianuarie 1945, înfiinţat în 1940, în sudul Poloniei, în apropierea unui nod feroviar important care făcea mai accesibil transportul deţinuţilor.

Metoda principală de exterminare au fost utilizarea camerelor de gazare, în care victimele erau ucise cu gazul Zyklon B.  90 % dintre victimele lagărului au fost evrei, cărora li s-au adăugat 150.000 de poponezi ne-evrei, peste 20.000 de romi şi 15.000 de prizonieri sovietici, precum şi zeci de mii de oameni de alte naţionalităţi.

Mulţi dintre cei care nu au fost ucişi în camerele de gaze au murit din cauza foametei, a muncii forţate, a bolilor infecţioase, a execuţiilor individuale şi a experimentelor medicale. Cadavrele celor ucişi erau arse în crematorii imense.

Lagărul de concentrare nazist Auschwitz-Birkenau, situat lângă Auschwitz, a fost eliberat de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945.

Între 1941-1945, aproximativ 1,4 milioane de oameni au fost uciși în lagăr, dintre care majoritatea erau evrei, dar și polonezi, țigani și prizonieri de război sovietici. 

În 1947, pe locul fostului lagăr de concentrare a fost înființat un muzeu memorial. 

1946: S-a născut Demis Roussos, cântăreţ grec (d. 2015)  

Demis Roussos a cunoscut succesul ca membru (vocalist şi basist) al formaţiei Aphrodite's Child, în care a fost coleg cu Vangelis. Împreună au înregistrat cântece precum „Rain and Tears”, „Marie Jolie” şi „It's Five a Clock”, iar la începutul anilor '70 au lansat albumul conceptual 666.

Ulterior, Roussos şi-a investit energia în propria carieră solo. În timp ce primul său album a fost un proiect necomercial, Demis Roussos s-a orientat mai târziu spre genul şlagăr, lansând cântece precum „Forever And Ever”, „Goodbye, My Love, Goodbye” şi „My Friend the Wind”. A cântat în mai multe limbi.

Artistul a vândut peste 60 de milioane de albume în lumea întreagă.

1977: A fost inaugurat, la Paris, atelierul lui Constantin Brâncuși

 Atelierul lui  Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) - sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană - a fost reconstituit pe esplanada Beaubourg, într-o construcție izolată de clădirea Muzeului de Arta Moderna.

Cuprinde 148 de sculpturi și încearcă să redea atmosfera atelierului sculptorului din Impasse Ronsin.

Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

1985: Ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autorităţile comuniste

Sfârșitul fenomenului numit Cenaclul Flacăra a avut loc într-o noapte furtunoasă la Ploieşti, pe 15 iunie 1985.

Concertul susţinut de Adrian Păunescu pe stadionul Petrolului s-a încheiat cu 6 morţi şi 100 de răniţi. Episodul sângeros, trecut sub tăcere de autorităţile comuniste, a dus la interzicerea Cenaclului.

După 12 ani de spectacole şi concerte, demarate în 1973, Cenaclul Flacăra a fost interzis în anul 1985. Ultima reprezentaţie, cea care a dus la închiderea Cenaclului de către autorităţile comuniste, s-a desfăşurat la Ploieşti, pe stadionul echipei Petrolul, în ceea ce se anunţa o frumoasă seară de vară, pe 15 iunie.

Era spectacolul cu numărul 1.615 al Cenaclului condus de Adrian Păunescu, concerte care ajunseseră la acel moment la nivelul actualelor turnee ale artiştilor străini. Sălile de spectacol şi stadioanele din ţară erau neîncăpătoare şi se vorbea deja despre un fenomen, „Woodstock-ul românesc“.

Amintirile unui martor ocular anonim

Sub protecţia anonimatului, un „martor ocular“ a povestit în mediul online experienţa, din perspectiva „puştanului de 17 ani“ pe care îi avea la spectacol. „Am fost pe stadion atunci. La tribuna a doua era întuneric şi lume puţină, răzleaţă, sau cupluri care se îmbrăţişau şi se sărutau. (…) La un moment dat, a început o vijelie năprasnică ce a smuls cortul care acoperea scena unde se ţinea spectacolul, undeva pe gazon în fata tribunei întâi, la mijlocul terenului. Vijelia a fost extraordinar de puternică şi s-a întrerupt şi curentul. Păunescu nu a încetat să vorbească şi să recite poezii. Încerca să ţină lumea în priză, sperând că o să înceteze vântul şi spectacolul o să continue. Dar nu a fost aşa. Ne ţineam de barele de metal de pe ultimul rând să nu ne ia pe sus vântul. Era întuneric beznă şi vântul scotea zgomote puternice, parcă urla“, povesteşte fostul fan al Cenaclului Flacăra.

2019: S-a stins din viață Franco Zeffirelli, regizor italian de film (n. 1923) 

Zefirelli, care s-a născut la Florența, a devenit cunoscut pentru spectacolele de operă şi pentru adaptările cinematografice ale unor opere de Shakespeare, pentru care a şi primit două nominalizări la Oscar.

A început să studieze arhitectura la Universitatea din Florenţa, în anii studenţiei implicându-se în spectacolele companiei de teatru a universităţii.

În timpul ocupării Italiei de către trupele germane, în cel de-al Doilea Război Mondial, Zeffirelli a întrerupt studiile şi a lucrat ca translator.

Ulterior războiului, a mers la Roma pentru a urma o carieră în teatru. S-a alăturat companiei Morelli-Stoppa a lui Luchino Visconti, unde a fost atât actor cât şi regizor de scenă. A lucrat cu Visconti la pelicula "La terra trema" (1948), dar şi la alte producţii.

Producţia „Romeo and Juliet", lansată la 8 octombrie 1968, a constituit una dintre cele mai reuşite pelicule ale regizorului italian, care a fost şi nominalizat la Oscar şi la Globurile de Aur pentru cel mai bun regizor, menţionează www.imdb.com. Pentru această producţie a primit premiul „David di Donatello". 

Seria televizată „Jesus of Nazareth" (1977) a fost un succes apreciat atât de publicul larg cât şi de critici.

Pelicula biografică „Callas Forever" (2002), un omagiu adus artistei internaţionale Maria Callas, a fost filmată în Bucureşti, Andaluzia şi Paris şi a fost un succes atât din punct de vedere al încasărilor, cât şi în ceea ce priveşte costurile.

În 1999, a fost recompensat cu premiul special al Festivalului internaţional de film "Karlovy Vary" pentru contribuţia sa la dezvoltarea cinematografiei mondiale. A obţinut, în 2003, premiul Festivalului internaţional de film de la Palm Springs pentru munca depusă în calitate de regizor.