Valea Jiului va intra în faliment odată cu mineritul

Planurile Guvernului de a închide minele Petrila, Uricani şi Paroşeni au adus la disperare minerii şi populaţia oraşelor din Vale. Tot mai mulţi oameni sunt deja afectaţi de sărăcia extremă.

De la nivelul guvernamental şi pe tabloul de bord al economiei se vede doar atât: Valea Jiului este o gaură neagră în care se scurg miliarde de lei de la buget într-o industrie care produce cărbune mai scump decât cel din import.

Astfel că şi soluţia redresării pare simplă: să închidem minele de la noi şi să importăm cărbunele. Ce să ne mai batem capul cu retehnologizarea minelor, cu relansarea mineritului (despre care chiar s-a vorbit, oficial, până nu demult) sau cu vreo strategie de integrare pe orizontală? Declarăm câteva exploatări ca fiind neviabile, apoi le închidem şi bifăm, astfel, rezolvarea unei mai vechi teme de discuţii şi controverse cu finanţatorii internaţionali.

La o privire mai atentă, însă, marii gospodari ai economiei ar putea observa că din cărbune se obţine cel puţin un sfert din producţia naţională de energie, iar producătorii acestuia – minerii şi întreaga comunitate locală – nu sunt acea cantitate neglijabilă peste care poţi să treci chiar atât de uşor în calculele tale de anvergură macroeconomică.

Şi totuşi, în Valea Jiului se pregăteşte un nou val de închidere a minelor, de data aceasta fiind considerate neviabile Petrila, Uricani şi Paroşeni – intrate deja în conservare. Spre fericirea intermediarilor din Polonia şi Ungaria, Valea Jiului nu va mai fi un concurent serios pe piaţa cărbunelui nici măcar în România, unde există încă destui consumatori.

Mai trist este că, în timp ce dealerii de cărbune îşi freacă mâinile cu satisfacţie, populaţia locală din oraşele vizate a ajuns la limita disperării, prinsă în imparabilul vârtej al sărăciei.

Lipsa activităţii la mină duce nu numai la pierderea locurilor de muncă directe, din exploatare, ci şi la dispariţia obiectului muncii pentru o întreagă industrie locală. Se închide mina, se închide tot orizontul economic al oraşului. Şi se cască prăpastia falimentului.

Semnele sărăciei

În oraşele în care nu se mai munceşte la mină, tot mai mulţi oameni ajung să facă lucruri pe care altădată nici nu şi le-ar fi imaginat. Colectarea de pet-uri şi fier vechi de pe străzi sau de fructe şi ciuperci de pe dealurile alăturate sunt cele mai puţin degradante lucruri pe care le fac foştii mineri ca să supravieţuiască.

Angajări în Valea Jiului? Da, se fac: barman pentru 500-600 de lei pe lună (lucrezi cam 12 ore pe zi, fără carte de muncă) sau vânzător cu ziua pe la buticurile din piaţă, pentru „sume negociabile“.

Alte semne ale sărăciei: vânzările comercianţilor cresc în ziua când vin pensiile, nu în zilele de salariu, iar la amaneturi se primeşte aproape orice obiect, nu doar aur, telefoane sau electrocasnice.

În asemenea condiţii, este chiar interesant de văzut până unde mai pot întinde oficialităţile această coardă a răbdării sociale, câte exploatări miniere din Valea Jiului mai pot fi închise fără o reacţie explozivă a comunităţii locale.
 

Precedentul Aninoasa

Întâmplător sau nu, primul oraş românesc intrat în faliment este din Valea Jiului. Aninoasa a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în anii  90, dar în 2006 a primit lovitura de graţie.

S-a închis mina şi, încet-încet, aproape toate afacerile locale s-au prăbuşit, au căzut atât de rău încât de pe urma celor rămase primăria încasează doar câteva zeci de lei.

Înglodată în datorii, cu încasări infime, Aninoasa a intrat în faliment şi va rămâne în această stare cel puţin trei ani. Populaţia nu mai are unde să muncească, mizeria năpădeşte oraşul, s-a furat cam tot ce mai era de furat şi disperarea localnicilor creşte pe zi ce trece.

Urmează Petrila? Urmează Uricani? Cine îşi va asuma falimentarea mineritului va trebui să-şi asume şi falimentul Văii Jiului.