VIDEO Când cea mai bună parte din Super Bowl e David Beckham

„Nu sunt înnebunită după fotbal”,  îmi spune Natalia, o chelneriţă dintr-un cafe bar din Soho, unde am venit împreună cu nişte prieteni pentru a asista la primul Super Bowl din viaţa mea. De fapt, e şi primul meci de fotbal american pe care ar trebui să-l urmăresc în întregime.

În pofida numelui, Natalia e americancă get-beget, dar părerea ei despre fotbal nu e grozavă: „Pentru mine fotbalul înseamnă o grămadă de bărbaţi care aleargă ca nebunii şi se lovesc.” „Wow, d-abia ne cunoaştem şi deja avem ceva în comun!”. Aş fi putut să spun asta dacă aş fi fost un personaj care încearcă să agaţe o chelneriţă într-o comedie siropoasă de categorie B. Dar, deşi n-am spus-o, trebuie să recunosc că în proporţie de 60%  îi cam dădeam dreptate Nataliei. Dar despre asta puţin mai încolo.

Despre partida în sine sunt puţine de spus. Seattle Seahawks i-au executat pe Denver Broncos cu 43-8, spre dezamăgirea „neutrilor”, care nu-şi doreau decât „a good game”. 

Pentru mine, mai interesant decât jocul în sine a fost duelul din lumea advertising-ului, ştiut fiind că Super Bowl-ul e locul unde cele mai mari brand-uri ale momentului ţintesc să-şi prezinte muşchii. Lucru de înţeles dacă ne gândim că orice întrerupere de peste 30 de secunde (şi sunt nenumărate) e prilej de reclame. Potrivit lui Brad Adgate de la Forbes, recordul de audienţa de 111,3 milioane din 2012 va fi bătut anul acesta, motiv suficient pentru ca un spot de 30 de secunde să coste 4 milioane de dolari.

Pe lângă Doritos, Ford, M&Ma€™s, T-Mobile, Go Daddy, Coca-Cola, Chevrolet, care sunt „€œthe usual suspects” când vine vorba de Super Bowl, m-a surprins (şi nu numai pe mine) prezenţa spotului Maserati Ghibli, în care apare micuţa actriţă de culoare Quvenzhane Wallis, cea mai tânără nominalizată la Oscar de anul trecut, pentru rolul ei din a €„Beasts of the Southern Wild”. Italienii, băieţi deştepţi şi destul de speculanţi în general (vezi naţională de fotbal) nu s-au sfiit să împrumute din mood-ul filmului şi al personajului interpretat de Wallis, care se prezintă cu acelaşi amestec de  puritate şi inocenţă dublate de o surprinzătoare maturitate şi forţă, cu care a surprins în BOSW.  

După ce teaser-ul celor de la Bud light cu Arnold Schwarzenegger în chip de Bjorn Borg (inclusiv perucă) antrenandu-se pentru un meci de ping pong e excitat lumea întreagă în aşteptarea unui spot epic, rezultatul final a fost unul destul de flasc. Un tip care chipurile nu ştie că e filmat pentru un spot TV trece prin tot felul de întâmplări, ajungând finalmente să joace ping pong cu Terminatorul cu perucă. Mai interesant ar fi fost dacă îl puneau pe Arnold să facă şpagatul între două continente în timp ce bea o bere, cu mesajul „€œBud Light a€“ World a€™s number 1 connector”. (Cine aplică ideea să mă contacteze pentru drepturile de autor).

Highlight-ul serii pentru populaţia feminină a fost, fără îndoială, spot-ul H&M cu David Beckham alergând spre o şedinţa foto şi pierzându-şi treptat hainele, pentru a ajunge finalmente la locul faptei, bineînţeles, gol. Nu ca la fotbal ci ca la naştere. Vorba Nataliei: „€œThe best part of the Super Bowl was David Beckham”

Însă, highlight-ul serii pentru mine a fost, de departe, spot-ul cu Seinfeld şi George Costanza (Jason Alexander) către finalul căruia apare şi inamicul numărul 1 al lui Jerry, vecinul Newman (Wayne Knight). Difuzat ca promo al episodului de 6 minute din cadrul webseriei „Comedians in Cars Getting Coffee”, spot-ul de 90 de secunde a fost mult anticipatul „€œproiect secret” despre care vorbea toată lumea, după ce Seinfeld şi Alexander au fost filmaţi lângă celebrul Toma€™s Restaurant (care poartă numele de „œMonka€™s” în serial) . Chiar dacă anii au trecut peste Jerry, George şi Newman, verva a rămas aceeaşi, iar dialogul „despre nimic” e la fel de savuros (subiectul tratat a fost „€œde ce George nu a fost invitat la marea petrecere de Super Bowl a familiei Wasserstein”,  iar episodul îl găsiţi pe net).

Campania de promovare a spot-ului a fost una simplă şi foarte deşteaptă, iar online-ul a fost suficient pentru a construi aşteptări uriaşe cu privire la „œproiectul secret” . Una peste alta, dacă Seinfeld s-ar hotărî mâine să reia show-ul, aş paria oricând că va deveni lider incontestabil peste sitcom-uri.  
 
Despre show-ul din pauză cu Bruno Mars şi Red Hot Chilli Peppers, numai de bine, dar cum nu sunt înnebunit după ei, n-am ce să povestesc. Dar să nu uit că promisesem să mă întorc la fotbal în sine...    

Pentru mine e clar că, în fotbalul american, singurii jucători care trebuie să aibă skills (tehnică, îndemânare etc) sunt quarterback-ul -“ cel care trimite pasa decisivă - şi wide receiver-ul -€“ cel care trebuie să recepţioneze pasa.

Fişa de post a quarterback-ului? Un tip cu o încredere de fier în propriile forţe, a cărui coordonare ochi-braţ trebuie să fie fără cusur. Ce se doreşte de la el?  Să performeze impecabil sub presiune. Adică să îşi păstreze calmul şi sângele rece şi să trimită pase cu o precizie chirurgicală, în condiţiile în care la câţiva metri de el se află huidume de peste 100 de kg, ce nu îşi doresc decât să îl pulverizeze.
 
Wide receiver-ul? Trebuie să aibă aceeaşi coordonare impecabilă ochi braţ. Plus capacitatea de a prinde, din orice poziţie omenesc sau neomenesc posibilă, o minge ovală care poate veni de la zeci de metri distanţă. Amănunt: în general trebuie să facă acest lucru din alergare şi, în majoritatea cazurilor, cu cel puţin un adversar în cârcă.

Însă, când vine vorba de restul, vorba Nataliei, mult alergat şi multe lovituri. Ştiu că privesc simplist problema şi că în spatele alergatului şi loviturilor se ascund, de fapt, nenumărate scheme tactice, studii video şi antrenori cu caiete pline de scheme pentru atac şi apărare, dar când văd că în fotbalul european (soccer) există cel puţin 6-7 feluri în care poţi lovi mingea, imprimându-i o varietate de efecte şi că, în general, fiecare jucător de pe teren le stăpâneşte, al dracului să fiu dacă am cum să gândesc altfel.

În concluzie: îmi place fotbalul american? Nu.

Îl respect? Da. Chiar foarte mult.

Băieţii ăştia se supun de bunăvoie unor agresiuni fizice de o violenţă neegalată în niciun sport. Nici măcar în rugby. Poate în cele de luptă full contact. Fotbalul american e un sport care se desfăşoară în reprize dese şi foarte scurte, care nu durează mai mult de 15 secunde. Nu e un maraton, ci o serie de sprint-uri. Iar în reprizele de 10-15 secunde dai tot ce ai mai bun din tine. Asta însemnând că îţi aduni toată puterea fizică şi psihică pentru a-ţi atinge obiectivul, care, de cele mai multe ori presupune oprirea adversarului. De obicei, printr-o izbitură violentă. Faptul că sunt reprize scurte de activitate urmate de pauze înseamnă că, în general, jucătorii îşi refac resursele destul de rapid şi că, pe tot parcursul meciului, îşi păstrează relativ nealterate forţele. Dacă te uiţi la un meci de fotbal american în primele 5 minute şi apoi în ultimele 5, vei vedea aceeaşi viteză, iar forţa loviturilor nu scade nici măcar cu 1% . Sintagma „€œcele două echipe au obosit nu există”. Acestea fiind zise, imaginaţi-vă nişte pachete de muşchi de 120 de kilograme care se reîncarcă permanent cu energie şi adrenalină şi se vânează cu ferocitate timp de 10-15 secunde, doar ca să o ia de la capăt peste câteva momente. Forţa izbiturilor e terifiantă.

Uneori, în pauzele nenumărate din timpul meciului, regizorul transmisiei (fabuloase, ca show şi calitate) inserează secvenţe cu „sounds of the game”. Scurte reluări în care sunetul e live, captat de microfoane superperformante, unele poziţionate chiar pe echipamentul jucătorilor.  Ţipetele de bucurie sau de furie,  icnetele de efort şi sunetele scoase în timpul ciocnirilor sunt impresionante. Totul e energie primară.  

În general, jucătorii de fotbal sunt invidiaţi pentru contractele lor şi pentru stilul de viaţă extravagant. Tot în general, speranţa de viaţă a unui jucator de fotbal american e mai scăzută decât cea a unui om „normal”. Şolduri pulverizate, cartilagii şi ligamente rupte, genunchi făcuţi fărâme, umeri dislocaţi, vertebre frânte. Şi aşa mai departe.

În concluzie, tot David Beckham o duce cel mai bine. Nu-i aşa, Natalia?