Viaţa mea de copil la ocazie

Sunt în clasa I. Locuiesc la periferie, în Burdujeni, la ultimul bloc din oraş, pe stânga, dar fac şcoală în centru. Iarna e grea, omătul e mare la Suceava, iar autobuzele nu urcă dealul spre oraş.

Dimineaţa, stau cu mama la ocazie în staţia Orizont. E un ger de ţi se lipesc nările. Ajung în clasă şi adorm. Fălcile mele roşii se dezgheaţă.  La amiază, când ies de la şcoală, stau din nou la ocazie, cu prietenul meu Ţanţa Andrei. Aruncăm cu bulgări după maşinile care nu opresc. Şi nu prea opreşte nimeni. Mergem pe jos. La Orizont, eu fac dreapta, spre Torino, Ţanţa Andrei merge înainte, spre Cinema. 

Sunt în clasa a V-a. Un semestru fac naveta de la bunica, un sat la câţiva kilometri de Suceava, dar unde nu mai există autobuz spre oraş. Se practică un soi de taximetrie. În centrul satului, stau aliniate câteva Dacii. Când se strâng patru călători, maşina pleacă spre buza oraşului. Şi retur. De obicei, copiii sunt ţinuţi în braţe, pe bancheta din spate se înghesuie uneori şi cinci persoane (trei adulţi plus doi copii), dar eu sunt gras, aşa că nu pot fi ţinut în braţe. Uneori, mi se oferă şi scaunul din faţă, dar centura mă strânge la burtă. Nu-mi place. 

La şcoală, fac ore după-amiază, iar seara mai rămân la un fotbal la lumina felinarelor. E toamnă, s-a înnoptat, cu greu se strâng patru oameni să pornim spre sat. Mama şi bunica sunt disperate că nu mai apar. Bunica se pune pe citit rugăciuni. La Poliţie e inutil să mergi. La fel ca azi. Ajung acasă târziu. Mama nu ştie dacă să mă bată sau dacă să mă pupe. 

Sunt în clasa a VIII-a, am vreo 14 ani. În vacanţe merg la bunică-miu, într-un sat de lângă Vatra Dornei, la 100 de kilometri de Suceava. N-am cursă directă, iar singurul autobuz spre Dorna e o rablă din anii ’60, care abia îşi târăşte rugina pe şosea. Prefer ocazia. Mama îmi spune să am grijă în ce maşini mă urc, numai că psihologia călătorului la ocazie e marcată de interminabila aşteptare (uneori zeci de minute), nu de siguranţă, aşa că mă arunc în primul automobil care opreşte, ca să nu mai stau în stradă. Călătoresc cu camioane, cisterne, tiruri, dubiţe de marfă conduse de grobieni, libidinoşi, oameni cumsecade, taciturni, limbuţi, femei robuste, cobor la intersecţia cu Maramureş, stau iar la ocazie, mai am 7 kilometri până în sat şi, de obicei, sunt ridicat de remorcile care transportă (ilegal) lemn. 

Ajung vineri seara, nu am telefon mobil, nu am telefon fix. Sunt înţeles cu mama să mă sune la primăria din sat, luni, ora 12.00. „Ai ajuns bine?“. „Da.“  „Ne vedem duminică acasă. Culege şi tu nişte afine. Să fii cuminte! Pa.“ „Pa!“ 

Duminică, ies pe poartă cu o plasă de rafie îndesată, care mă taie în palmă. O pun jos şi aştept.