Va avea România din iarnă un prim-ministru condamnat penal?

Miercuri, Curtea Constituţională a decis fără echivoc că nici un primar condamnat cu suspendare nu îşi va putea exercita mandatul câştigat în alegerile desfăşurate la începutul lunii iunie.

Hotărârea vine după ce Parlamentul României a adoptat o lege ce stipula exact contrariul, îngăduindu-le, în chip sfidător şi iresponsabil celor dovediţi vinovaţi şi condamnaţi pentru încălcarea legii să acceadă şi să deţină pe mai departe o demnitate publică de mare însemnătate. Aceasta în pofida faptului că justiţia tocmai decisese că respectivii nu sunt demni deloc.

Dincolo de consecinţele ei morale, dar şi politice şi practice imediate, decizia de miercuri a Curţii Constituţionale conţine încă o semnificaţie extrem de importantă. Căci în acest chip se spulberă, fără putinţă de tăgadă, „mitul”, de fapt minciuna sfruntată, mare cât casa, în conformitate cu care condamnarea cu suspendare nici măcar nu ar fi condamnare. Ci, dimpotrivă, certificarea, fie şi indirectă, a unei nevinovăţii, hai nu integrale, dar măcar pe jumătate.

Ca o prelungire logică a Deciziei CCR de miercuri, mi s-ar părea cum nu se poate mai normal ca oricărui condamnat cu suspendare să-i fie refuzat dreptul de a ocupa ori candida pentru orice fel de demnitate publică, măcar pe o perioadă de timp echivalentă cu durata condamnării. Probabil că pentru ca o astfel de consecinţă normală să devină operaţională ar fi nevoie de anumite modificări legislative a căror necesitate mi se pare însă imperativă. Cu atât mai mult dacă luăm în calcul creşterea semnificativă a numărului de condamnări de acest gen ca şi detaliul că de ele au parte tot mai mulţi politicieni pretinşi  „de vază”. Inşi cu obraz gros care, probând o nesimţire fără seamăn, se şi visează ocupând noi funcţii, desigur dintre cele mai înalte, chiar înainte de a fi intrat în posesia sentinţei, cu atât mai puţin a motivării ei.

Mi se pare util să reamintesc faptul că CCR a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii, în urma sesizării formulate de însuşi preşedintele Klaus Iohannis care i-a refuzat promulgarea.

Detaliul acesta ar trebui deja să le dea fiori reci acelor lideri ai PSD ce se dau de ceasul morţii spre a ne convinge cât de îndrituit, ca după alegerile din toamnă, socotite a fi ca şi câştigate, să devină premier preşedintele lor, ilustrul condamnat penal pe nume Liviu Dragnea. Căruia, în mod limpede, nu i-ar displăcea să dobândească funcţia, fără a se gândi măcar o clipă cât de nefavorabil, de jenant, de nepotrivit ar fi pentru România ca, din decembrie încolo, să aibă drept prim-ministru un ins cu condicuţă la penal.

Greu de crezut că dl. Klaus Iohannis va face abstracţie de un asemenea detaliu şi că va ceda din cale afară de uşor la toate presiunile ce, fără doar şi poate, îl aşteaptă în cazul în care PSD şi aliaţii săi vor dobândi o majoritate parlamentară de natură să le permită formularea pretenţiei de a prelua guvernarea avându-l în frunte pe baronul de Teleorman. Căruia, să ne amintim, dl. Iohannis i-a cerut demisia de la şefia PSD imediat ce s-a pronunţat condamnarea.

Săptămâna trecută dl. Dragnea a afirmat în cel mai categoric chip că formaţiunea politică pe care o conduce nu este în nici un caz dispusă să îi facă pe plac preşedintelui. Aceasta în condiţiile în care, în repetate rânduri, dl. Iohannis a lăsat cum nu se poate mai clar să se înţeleagă că nu îi este în nici un fel agreabilă o formulă de guvernare în care socialiştii ar redobândi un rol privilegiat.

Neaşteptata remaniere guvernamentală de marţi a fost interpretată de mulţi comentatori drept un gest de imagine al cărui rost ar fi acela de a-l recomanda pe dl. Dacian Cioloş  ca fiind cea mai indicată persoană pentru un nou mandat de prim-ministru.

Făcând uitat anunţul mai vechi în conformitate cu care dl. Cătălin Predoiu va fi candidatul PNL pentru funcţia de premier, la data de 5 iulie d-na Alina Gorghiu a declarat că partidul său va decide într-o şedinţă viitoare dacă va face în viitorul apropiat un anunţ legat de numele persoanei agreate pentru această funcţie. Neuitând să adauge că dl. Dacian Cioloş ar fi un prim-ministru corect. Corect poate şi pentru că desemnarea d-lui Cioloş ar înlătura un nou motiv de sfadă în interiorul partidului în care adevărata unificare dintre vechii penelişti şi foştii pedelişti nu se va produce, poate, niciodată.

Chiar dacă refuză pe mai departe ipoteza înregimentării sale viitoare într-un partid politic, actualul prim-ministru se arată, parcă, tot mai puţin categoric atunci când vine vorba despre viitorul său după ce misiunea guvernului pe care îl conduce se va încheia. Posibil semn că postura de premier independent în fruntea fie a unui guvern politic, fie a unui guvern de uniune naţională nu este total exclusă din calculele nu doar personale ale d-lui Cioloş, ci şi din cele ce se fac la Cotroceni.

Cum e greu de crezut că PSD –ul nu îşi va pune în cui orgoliile şi nu va accepta o atare formulă, e aproape sigur că nu doar toamna politică va fi una agitată, ci şi lunile de iarnă se vor caracteriza printr-o fierbinţeală ieşită din comun.