Un plan de 19 miliarde pierdut în birocrație

În Uniunea Europeană, un copil din patru trăiește astăzi în risc de sărăcie sau excluziune socială. Potrivit celor mai recente date Eurostat, din 2024, 24,2% dintre copiii sub 18 ani – adică peste 19,5 milioane – se confruntă cu lipsuri materiale, acces precar la educație sau locuințe nesigure. Deși procentul este ușor mai mic decât cel din 2023, cifrele rămân alarmante pentru o Uniune care își revendică rolul de garant al egalității de șanse.

Copilăria în deficit: testul moral al Europei sociale

Disparitățile între statele membre sunt uriașe. Țări precum Slovenia, Finlanda și Cehia au cele mai mici rate ale riscului de sărăcie infantilă, sub 15%, în timp ce România, Bulgaria și Grecia depășesc 30%. În România, 33,8% dintre copiii sub 18 ani erau, în 2024, la risc de sărăcie sau excluziune socială – una dintre cele mai ridicate proporții din Europa. În zonele rurale, proporția trece de 50%, potrivit UNICEF, reflectând un decalaj adânc între urban și rural, dar și între copiii din familii rome sau cu dizabilități și restul populației.

Privarea materială severă – lipsa accesului la bunuri și servicii de bază – afectează 31,8% dintre copiii români sub 16 ani, în timp ce media europeană este de doar 13,6%. În contrast, în statele nordice indicatorul scade sub 7%, ceea ce arată o polarizare dureroasă între Estul și Nordul Uniunii. Copiii ai căror părinți au educație scăzută au o probabilitate de șapte ori mai mare de a trăi în sărăcie. Într-o țară în care aproape o treime dintre părinți se află în această categorie, transmiterea intergenerațională a precarității devine o realitate structurală.

Aproape jumătate dintre copiii României trăiesc în mediul rural, unde serviciile sociale, educaționale și medicale sunt limitate. Chiar și programele finanțate european ajung cu greu la acești copii. Acest peisaj nu descrie doar statistici, ci destine: copii care cresc fără căldură, cu mese insuficiente, care abandonează școala sau nu ajung niciodată la medic. Într-o Uniune care investește în inteligență artificială și tranziție verde, sărăcia infantilă rămâne rana nevindecată a Europei. În acest context a fost creată Garanția Europeană pentru Copii – un angajament politic menit să rupă cercul sărăciei și să asigure fiecărui copil acces la servicii esențiale: educație, sănătate, nutriție, locuință și îngrijire timpurie.

Ce este Garanția Europeană pentru Copii

Adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 14 iunie 2021, Garanția Europeană pentru Copii este o declarație de principiu: niciun copil din Europa nu trebuie să fie privat de servicii fundamentale. Documentul nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, dar stabilește o obligație morală și politică pentru statele membre – aceea de a elabora planuri naționale prin care să asigure accesul copiilor aflați „în nevoie” la servicii de bază. Acești copii „în nevoie” sunt toți cei sub 18 ani expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială.

Garanția propune o abordare integrată, preventivă, care depășește logica tradițională a asistenței sociale. În centrul său se află cinci domenii considerate vitale: educația timpurie și îngrijirea copiilor mici, educația școlară, accesul la o masă sănătoasă, serviciile medicale și locuința decentă. Fondurile europene, în special European Social Fund Plus, finanțează implementarea. Țările cu rate ridicate ale sărăciei infantile – între care și România – sunt obligate să aloce cel puțin 5% din fondurile ESF+ pentru măsuri dedicate copiilor.

Domeniile de intervenție: educație, sănătate, alimentație, locuire

Educația timpurie este primul pas către egalitate. În Uniunea Europeană, doar un sfert dintre copiii vulnerabili frecventează servicii de educație timpurie; în România, proporția scade la un copil din cinci. Lipsa grădinițelor, a transportului școlar și a personalului calificat transformă educația preșcolară într-un privilegiu. Garanția cere statelor să asigure gratuitate, sprijin parental și combaterea segregării.

Educația școlară rămâne un alt front de luptă. Abandonul școlar timpuriu depășește 15% în România, comparativ cu media europeană de 9,5%. Copiii din mediul rural, din comunități rome sau din familii sărace sunt cei mai afectați. Garanția pledează pentru școli incluzive, programe de mentorat și consiliere, precum și pentru eliminarea segregării școlare – încă prezentă în multe localități românești. O altă dimensiune crucială este alimentația.

Pentru mii de copii, prânzul de la școală este singura masă completă a zilei. Garanția prevede accesul la cel puțin o masă sănătoasă pe zi, însă în România programul „Masă caldă în școli” rămâne limitat. Alimentația nu este un detaliu de confort: o dietă echilibrată crește performanța școlară, reduce absenteismul și întărește sentimentul de apartenență. În domeniul sănătății, România continuă să se confrunte cu o realitate inacceptabilă: un copil din trei din mediul rural nu este înscris la un medic de familie.

Cabinetele stomatologice școlare aproape au dispărut, iar accesul la servicii de sănătate mintală este redus. Garanția propune rețele integrate de servicii – o cooperare reală între școală, medic și asistența socială. Ultimul pilon privește locuința. Aproape jumătate dintre gospodăriile cu copii nu își pot încălzi locuința iarna, iar aproape o treime nu dispun de toaletă în interior. Locuirea precară afectează sănătatea, educația și demnitatea copiilor. Garanția solicită statelor investiții în locuințe sociale și infrastructură comunitară, ca bază pentru orice altă politică socială.

„Oficial, ne merge bine!”

Fiecare stat membru și-a asumat elaborarea unui plan național de acțiune până în 2030. România a transmis Comisiei Europene planul său în 2022, coordonat de Ministerul Muncii și sprijinit de UNICEF. Documentul include 59 de măsuri și investiții totale estimate la 19 miliarde de euro, menite să modernizeze creșele, să extindă programul „masă caldă”, să dezvolte centre comunitare integrate și să îmbunătățească accesul la servicii medicale.

Planul este coerent pe hârtie, dar implementarea este lentă. Birocrația, lipsa de personal calificat și fragmentarea administrativă încetinesc progresul. În multe localități, primăriile nu au capacitatea tehnică de a accesa fonduri, iar programele nu sunt adaptate la nevoile reale ale comunității. Coordonarea este asigurată de un coordonator național desemnat, însă succesul depinde de autoritățile locale – cele care pot identifica și sprijini efectiv copiii vulnerabili. Modelele-pilot dezvoltate de UNICEF în Bacău și Brașov demonstrează că soluțiile locale integrate funcționează atunci când există cooperare între școală, medic și asistentul social.

Finanțarea rămâne o provocare. Fondurile ESF+ pot acoperi costurile pentru servicii, infrastructură și formare profesională, dar absorbția lor efectivă este scăzută.

În plus, multe proiecte europene sunt temporare și se opresc odată cu finalul finanțării, fără mecanisme de continuitate. Pentru prima dată, Uniunea Europeană a creat un cadru comun de monitorizare a Garanției, lansat în 2024. Eurostat colectează anual date privind accesul copiilor la educație, sănătate și locuință, însă lipsa datelor dezagregate rămâne o problemă – mai ales în țări ca România, unde copiii romi sau cei fără acte nu sunt integrați în statisticile oficiale. În 2025, Comisia Europeană a constatat progrese, dar și decalaje: doar o parte dintre statele membre au mecanisme eficiente de monitorizare, iar impactul măsurilor asupra copiilor rămâne dificil de evaluat. România a fost apreciată pentru cooperarea cu organizațiile internaționale, dar criticată pentru ritmul lent și pentru comunicarea deficitară către public.

România, între ambiție și realitate

România este exemplul unei țări care are, în același timp, cel mai mare potențial și cele mai mari provocări. Pe de o parte, parteneriatul cu UNICEF și implicarea organizațiilor civice au creat modele viabile de intervenție locală. Pe de altă parte, lipsa de continuitate politică și resursele insuficiente riscă să transforme aceste inițiative în insule de succes izolate.

Disparitățile teritoriale rămân uriașe: există școli moderne în centre urbane și școli fără toalete în sate; cabinete medicale ultradotate în orașe și comune fără medic. Lipsa personalului calificat afectează toate nivelurile – de la educație timpurie la servicii sociale.  România suferă și din cauza lipsei unei baze solide de date. Fără un sistem informatic integrat care să identifice copiii aflați în nevoie, politicile rămân reactive.

Copiii fără documente, cei ai migranților, copiii cu dizabilități sau cei romi rămân adesea invizibili.  Și totuși, România are resursele pentru a schimba cursul. Are acces la fonduri europene, know-how internațional, o rețea puternică de ONG-uri și o societate civilă tot mai activă. Ceea ce lipsește este voința politică de a transforma copilul din „beneficiar” într-un titular de drepturi.

 O garanție nu este un act administrativ. Este o promisiune etică. Iar pentru România, această promisiune ar putea fi începutul unui nou pact social: acela de a nu mai lăsa niciun copil în afara viitorului. Pentru că, în cele din urmă, această politică nu este despre Bruxelles sau despre bugete, ci despre ceea ce înseamnă să fii european într-o lume a contrastelor: să nu întorci privirea de la copilul care nu are ce mânca. 

O Europă care începe cu copiii este o Europă care nu-și mai amână viitorul.