Un mare spectacol şi imperfecţiunile lui

În faţa unui spectacol precum „Pădurea spânzuraţilor“, scris şi montat de Radu Afrim pe Scena şi în Sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, încerc un sentiment similar celui avut cu ocazia montării cu celebrul text shakespearean „Coriolanus“. Semnată regizoral de Alexandru Darie, la Teatrul „Bulandra“.

Sentiment care se concretizează în oscilaţia între acceptul, apartenenţa personală, implicarea, emoţia în raport cu tot ceea ce am văzut şi, mai ales, simţit că se petrece pe scenă şi mirarea în faţa imperfecţiunilor mărunte, însă destule de care suferă montarea.

Nu, nu am în vedere când spun asta observaţia că în spectacol s-ar regăsi citate din spectacolele lui Katie Mitchell (recent văzuta în FNT, Domnişoara Iulia) – adică folosirea camerei de luat de vederi care surprinde/redă în timp real detalii, acţiuni revelatoare din casa familiei Bologa, ori aceea a Martei Domşa sau a Ilonei Vidor (însuşi Radu Afrim a făcut apel în alte spectacole ale sale la tehnici asemănătoare pe care, probabil, că nu le-a inventat Katie Mitchell, doar că le-a dus la perfecţiune), şi contribuie decisiv la confruntarea noastră, a spectatorilor, cu tot ceea ce înseamnă frământările sufleteşti ale lui Apostol Bologa. Dar şi cu împăcarea lui înaintea şi în faţa morţii. Ori că ar fi reperabil şi un citat-recurent în creaţiile teatrale ale lui Castellucci. Puţin contează toate astea. S-a scris deja enorm despre tehnica citatului ca element al limbajului poetic, despre la seconde main ou le travail de la citation (Antoine Compagnon), despre tot ceea ce înseamnă post-modernismul în feluritele domenii ale artei, despre derogările de la reguli şi postulate presupuse şi teoretizate de acesta.

FOTO Florin Ghioca

M-au deranjat mai degrabă inconsecvenţele de detaliu de care suferă, în mod vizibil, spectacolul. Ca, de pildă, faptul că,dacă unele dintre personaje, nu toate, vorbesc cu accent ardelenesc ori unguresc (e vorba despre locotenentul Varga şi generalul Karg), atunci poate că era normal să facă la fel şi căpitanul Klapka, adică să vorbească cu accent cehesc. Deşi, după părerea mea, mai înţelept era să nu se recurgă la caracterizarea prin accent lingvistic în cazul personajelor de altă etnie decât cea românească. Pentru simplul motiv că sugestia în teatru înseamnă încă o realitate. Îmi scapă motivele pentru care Radu Afrim a recurs la caricaturizarea de factură alegorică a excelenţei sale, generalul Karg. Nu cred că momentele dansante propuse de Andrea Gavriliu ar fi întotdeauna foarte inspirate. Câteodată prea aduc aminte de momentele de dans tematic din spectacolele de pe vremea Cântării României. Unde mai pui că şi ele sunt marcate de povara autocitării.

Dincolo de asta. Nu am nici cea mai mică îndoială că s-a muncit mult, enorm şi, mai presus de toate, cu folos, că ne aflăm în faţa unui spectacol mare, a ceea ce se cheamă, fără exagerare, un spectacol-eveniment. Că suntem în faţa celei mai izbutite, mai grandioase, grandioase, dar nu grandilocvente şi, mai presus de toate, adevărate marcare, printr-un spectacol de teatru, a Centenarului Marii Uniri. Cu tot ce a presupus, istoriceşte, aceasta.

TNB şi conducerea acestuia au avut înţelepciunea de a recurge la dramatizarea unui text clasic, fundamental, de manual, „canonic“, cum se spune, al literaturii române, Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu. O carte în care romancierul ardelean surprinde cam tot ceea ce se putea surprinde despre esenţa Marelui Război. De la inconştienţa începutului, derivată din inconştienţa fragilităţii pretextului declanşării primei mari conflagraţii mondiale, la eroismul lui clamat prin fraze cu o retorică ţiuitor calpă, fraze prin care era omagiată forţa purificatoare a războiului (efectele doctrinei lui Von Clausewitz) la realitatea dură, tragică, resimţită de milioanele de combatanţi. Care au fost trimişi pe front să lupte. Fără să ştie foarte bine, de fapt, ce vrea Împăratul. Întrebări de genul de ce?, în favoarea cui?, pentru ce ţară luptăm?, avem noi oare ţară? nu cumva luptând împotriva românilor de dincolo de Carpaţi, luptăm chiar împotriva ţării noastre adevărate? Toate acestea apar formulate cu acuitate în romanul lui Liviu Rebreanu. Aşa cum apar şi tragediile individuale ale celor trimişi pe front (cât de frumoase, de emoţionante sunt epistolele către cei ori de la cei lăsaţi acasă!), luaţi cu forţa şi pe nepusă masă de lângă familii, de lângă mica lor agoniseală, de ceea ce dădea sens vieţii lor şi, peste noapte, confruntaţi cu haosul şi sfâşierea sufletească.

FOTO Florin Ghioca

Toate aceste idei-forţă care conferă perenitate scrierii lui Rebreanu se regăsesc ca atare în dramatizarea semnată de Radu Afrim. Chiar dacă dramatizarea cu pricina ar mai fi putut fi amendată, scurtată, concentrată, e clar ca lumina zilei că ne aflăm în faţa unei reuşite. Aici spunându-şi cuvântul nu doar încercările anterioare în domeniu ale regizorului, experienţa dobândită cu respectivele ocazii, în spectacole de la Timişoara, Târgu Mureş sau Brăila, ci şi pregătirea lui de filolog. De om care ştie să preţuiască valoarea cuvântului, a frazei, a sensurilor conţinute de acestea, a înţelesurilor, subînţelesurilor şi a tăcerilor, a exprimatului prin vorbe şi a ceea ce se află dincolo de ele.

Două au fost marile sarcini preliminarii pe care şi le-a autoformulat Radu Afrim. Prima, aceea de a intra în dialog, din perspectiva contemporaneităţii, cu cartea (de aici prologul foarte bine realizat în spectacol, prolog ce se fundamentează pe convorbirea dintre un adolescent al zilelor noastre, numai aparent superficial, căci spusele sale nu se poate să nu te pună pe gânduri şi personajul inventat al Conştiinţei lui Bologa). Cea de-a doua, aceea de a pune spectacolul în conjuncţie cu realitatea imediată a României Mari centenare. Care dincolo de peroraţiile patriotarde are multe hibe, multe goluri de memorie, infinit de multe ratări, de „corigenţe“. De aici recursul la secvenţele filmate, la trimiterile la realitatea Revoluţiei încâlcite ori la aceea a evenimentelor sângeroase din seara zilei de 10 august. Aici se cuvin relevate utilitatea, excelenţa contribuţiilor lui Cosmin Florea (scenografia), Andrei Cozlac (video mapping), Radu Afrim (univers sonor).

FOTO Florin Ghioca

Radu Afrim a optat pentru un spectacol rafinat-poematic (de aici retorica imaginilor, de aici continua raportare la credinţa creştină şi apartenenţa la biserică a lui Apostol Bologa), cu inspirate însă (iarăşi) poate prea lungi inserţii folclorice năsăudene. Altminteri admirabil susţinute de Lenuţa şi Teodora Purja. Excelente scenele de masă ale soldaţilor, momentele de joc ale acestora (scena scăldatului), cu totul admirabile o serie de scene - aceea a execuţiei lui Svoboda (Octavian Voina) cu radicalismul lui Apostol Bologa, continuele discuţii dintre acesta şi căpitanul Klapka (Richard BovnoczkI), inspiratorul, „sponsorul“ moral al trezirii conştiinţei naţionale a lui Bologa, relaţia contorsionată a acestuia cu conştiinţa proprie (foarte bine jucată de Marius Manole), aici dobândind portanţă mişcarea scenică gândită de Andrea Gavriliu, încheierea socotelilor cu Marta Domşa (cu o de aplaudat contribuţie a Adei Galeş), rafinamentul şi delicateţea relaţiei cu Ilona (Raluca Aprodu), discuţia cu Paul Vidor (Vitalie Bichir), deja menţionatele secvenţe ale scrisorilor.

Indiscutabil, Radu Afrim a lucrat foarte bine cu toţi actorii. Sunt însă câteva apariţii care se situează la nivelul excelenţei. În primul rând, îl am în vedere pe titularul rolului principal, Alexandru Potocean. Care creşte remarcabil în partea a doua a spectacolului. Apariţiile lui din ultimele douăzeci-treizeci de minute ale spectacolului sunt de antologie. Apoi Richard Bovnoczki şi Marius Manole. Nu pot să nu mărturisesc infinita, colosala surpriză pe care ne-o face într-o evoluţie de mare clasă Natalia Călin (doamna Bologa). Mai relev trecerile prin scenă, intens colorizate ale unor actori tineri precum Ciprian Nicula (Petru), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat). Şi, desigur, omogenitatea şi coerenţa ansamblului.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti – PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR; Scenariu dramatic şi regia artistică: Radu Afrim; Scenografia: Cosmin Florea; Coregrafia: Andreea Gavriliu: Video mapping: Andrei Cozlac; Univers sonor: Radu Afrim; Asistenţi regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu; Asistenţi costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu; Asistent decor: Gabi Albu Cu: Alexandru Potocean (Apostol Bologa), Marius Manole (Consţiinţa), Richard Bovnoczki (Klapka), Ciprian Nicula (Petre) Raluca Aprodu (Ilona), Istvan Teglaş (Lt, Varga, generalul Karg), Vitalie Bichir (Paul Vidor), Natalia Călin (Mama lui Apostol Bologa), Ada Galeş (Marta, Ţărancă), Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Alexandra Sălceanu (Preoteasa, Soră medicală), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Cristian Bota (Gross), Andrei Atabay (Medic militar, Soldat), Vlad Galer (Soldat), Alexandru Chindriş (Soldat), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Flavia Giurgiu (Ţărancă, Soldat), Ciprian Valea (Soldat), Cosmin Ilie (Sodat), George Olar ( Vasile, Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat), Silviu Mircescu (Soldat), Bogdan Iacob (Ofiţer), Vlad-Ionuţ Popescu (Soldat-Poet), Lenuţa Purja, Teodora Purja (Interprete); Data reprezentaţiei: 19 decembrie 2019