Un dresaj pentru stăpânii de câini vagabonzi

Tăviţe de plastic umplute cu ceva borhot, oase aruncate la oha prin grădinile din fata scărilor, coji de pâine, bobiţe şi multe dejecţii. Cam acesta e peisajul sublim al cartierelor bucureştene. Şi nu numai. România e plină de oameni de suflet, plini de dragoste, milostivi şi cu inimi mari şi başca iubitori de animale desăvârşiţi.

Oamenii de bine îşi fac datoria şi nu se încurcă să adopte un animal dacă tot li se rupe atât inima, dar fac o mizerie mai mare decât cea a animalelor. Bagă în scările de bloc pisici şi câini din milă. "Sunt şi ele nişte suflete!” Corect. De ce nu îi luaţi în casă, să îi deparazitaţi, să îi vaccinaţi şi să trăiţi împreună până la sfârşitul vieţii?

Ipocrizia acestor stăpâni de animale fără stăpân e maximă. Pe administratorii de bloc nu îi interesează asemenea probleme comunitare, hingheri, personal, nu am mai văzut în ultimii ani iar primăria are oricum, întotdeauna, alte probleme de rezolvat. Dacă abordezi astfel de subiecte, ţi se râde în faţă. Hai domnle, ce dracu, avem treburi mai importante de discutat. Iar mâine-poimâine ne trezim iar cu vreo bătrână mâncată de câini şi vai, facem pe oripilaţii, cum se s-a putut aşa ceva, în România anului 2011... 

Pe bune, oamenii aceştia chiar nu pot fi amendaţi?  Pentru că nu animalele sunt problema principală, ci chiar aceşti aşa-zişi oameni de bine, aceşti români autentici, care vor ei să creadă că au făcut un bine dar nu vor să îşi asume nicio responsabilitate pentru faptele lor. Au gura mare dacă te opui să bagi în scară blocului animale, ce să spun, au suflet nobil, dar în viaţa lor nu au făcut ceva notabil. În cazuri d-astea, dresajul nu ar trebui să fie pentru animale, ci poate, pentru aceşti vecini care cred că fac un bine, dar fac numai rău.