Un an fără Roger Scruton

Sir Roger Scruton a murit exact acum un an. Scriitor prolific, filozof britanic din şcoala analitică, gânditor conservator şi critic social, Scruton nu s-a bucurat niciodată de faima filozofilor francezi. Născut într-o familie disfuncţională, el şi-a găsit eliberarea din infernul domestic şi social doar cu ajutorul cărţilor.

Elev de gimnaziu fiind, i-a citit pe faimosul John Bunyan (1628–1688) cu al său Pilgrim’s Progress, apoi pe Dante, Kierkegaard, Kafka, T.S. Eliot sau Ezra Pound. A studiat la Cambridge (Jesus College) în contextual mişcărilor studenţeşti din mai 1968 — moment în care înclinaţiile sale conservatoare s-au cristaliat fără regret şi fără ezitare.

Aşa cum ne mărturiseşte în autobiografia Gentle Regrets, l-a admirat pe generalul De Gaulle şi a dispreţuit încercarea unui Foucault sau Sartre de-a manipula filozofic emoţiile străzii. Temele sale favorite de reflecţie au fost arhitectura, muzica, estetica şi filozofia morală — toate situate la antipozii jargoniadei propuse de Guattari, Deleuze sau Althusser. Deşi o paria pentru stângişti, Rogert Scruton n-a ezitat să critice intenţiile de legiferare excesivă propuse de Margaret Thatcher în anii 1980.

O minte agilă şi educată a însoţit caracterul unui veritabil pugilist, respins de majoritatea colegilor din spaţiul academic anglo-saxon (Birbeck College, Universitatea din Londra). Scruton n-a uitat în schimb drama celor aflaţi dincolo de Cortina de Fier şi a făcut câteva vizite incognito prietenilor săi din Praga şi Varşovia.

Când, la Paris sau New York, flirtul cu opera marxistă garanta succesul profesional al conferenţiarilor universitari din domenii precum filozofia ori ştiinţele sociale, scriitori de talia unui Leszek Kołakowski sau Jan Patočka căutau izvoarele pure ale gândirii.

Revenit acasă, Scruton şi-a dorit mereu ca societatea civilă să aibă un rol mai important în şlefuirea spaţiului public decât Statul. Finanţarea arbitrară de către autorităţile guvernamentale a unor proiecte arhitectonice lipsit de gust şi ofensatoare la adresa bunului simţ al populaţiei nu are nicio justificare, oricât de puternice ar fi argumentele „experţilor”. De asemenea, pornografia şi prozelitismul sexual în şcolile publice, sub aparenţa „egalităţii de şanse”, nu face decât să desacralizeze corpul uman.

Scruton a deplâns toate formele de alienare ale subiectului modern, obligat să supravieţuiască într-o lume fără transcendenţă, lipsită de reflexul reverenţei, incapabilă să perceapă darul fiinţei şi latenţele ascunse ale vieţii comunitare.

Sentimentalismul este pentru Roger Scruton o boală a lumii contemporane, lipsită de reflexul interiorităţii care odinioară se impunea vulgului needucat prin simpla trecere a pragului unei biserici. O lume fără simţul diferenţei între sacru şi profan se va rezuma la o sumă de relaţii contractuale între oameni.

Scruton a fost marcat de spiritul misionar al monseniorului Alfred Gilbey (1901-1998) – un „capelan arhetipal” pentru studenţii din University of Cambridge. Pluralismul n-a fost decât un efect al recunoaşterii demnităţii persoanei, în faţa presiunii colectiviste; totuşi, pluralismul rămâne o premisă sociologică a dezbaterii democratice, dar nu şi concluzia unui demers metafizic, asumat pe cont propriu.

Tolerarea mai multor expresii ale căutării adevărului nu rezultă într-o relativizare epistemică a adevărului însuşi.

În relaţia faţă de creştinism, Scruton a lăsat mereu impresia unui respect sincer pentru ucenicii lui Iisus, fără ca opţiunea sa individuală să fie clarificată în termeni teologici. Situat între un panteism de tip spinozist şi o profundă apreciere pentru figura lui Hristos, Scruton n-a ezitat să deplângă absorbţia marelui public în oceanul consumismului — substitut lamentabil al vechilor rituri de trecere care marcau destinul oamenilor din emisfera occidentală.

Familiile corupte de virusul adicţiei televizuale manifestă trăsături deconcertante: incapacitatea unui dialog real între părinţi şi copii; alternanţa între cinismul individualist şi sentimentalismul lipsit virtute.

Roger Scruton şi-a rezumat opiniile privind condiţia actuală a culturii occidentale într-un volum intitulat „Culture Counts.” Cartea este subintitulată: „credinţă şi sentiment într-o lume asediată” ― cu referinţă implicită la nihilismul postmodern şi Islamul radical (imposibil de identificat în comentariile lui Henry Corbin). Spre deosebire de antropologii relativişti, Scruton disociază între sensul comun al cuvântului cultură (care poate fi asociat oricări genitiv: „cultura manelelor”, „cultura gastronomică”, etc) şi conotaţia tradiţional-normativă, redată de substantivul german Hochkultur.

Apetitul pentru cunoaştere, ştiinţa de carte, admiraţia pentru tradiţia înaintaşilor, respectul pentru lege, vigilenţa civică, sensibilitate artistică, scrisul expresiv şi gândirea articulată, cunoaşterea regulilor elementare de inferenţă logică, auto-ironia şi reflexivitatea, eleganţa derivată dintr-o bună stăpânire a limbii natale şi a câtorva idiomuri străine ― toate acestea fac parte, pentru Roger Scruton, din trusa indispensabilă a intelectualului clasic european. Sunt calităţi durabile care s-au născut în mediile cele mai propice dezvoltării armonioase a sufletului: şcolile socratice, mănăstirile Antichităţii târzii, universităţile medievale, bibliotecile şi laboratoarele de cercetare ale lumii moderne.

Aceste instituţii formate în jurul unor canoane literare deopotrivă fixe şi flexibile au fost supuse unor devastatoare atacuri venite dinăuntru (ideologiile egalitare ale sfârşitului de secol XX) şi dinafară (jihadul islamic).

Declinul creştinismului tradiţional a permis naşterea „culturii de masă”, pentru care nu mai contează distincţiile între „nobil versus degradat” sau „esenţial versus derizoriu”. La nivelul elitei a apărut complexul de vinovăţie relevat de ororilor celor două conflagraţii mondiale şi de nedreptăţile produse de regimurile coloniale în ţările „lumii a treia”.

Treptat, sub presiunea módelor străzii, Universităţile occidentale au ajuns să găzduiască instrucţia superficială, înlocuind vechile programe cu bricolajul aleatoriu şi populist. Un curs despre identitatea de gen poate primi astăzi mai multe credite decât un curs introductiv în filozofia lui Platon şi Aristotel. Politica uitării s-a instalat aşadar în chiar forul intim al noilor centre educaţionale, fiind finanţate de la bugetul public de stat.

Dorinţa de-a se opune acestui amoralism l-a costat scump pe Roger Scruton. Încercărilor sale de-a reforma standardele dezbaterilor publice din Anglia ultimelor decade s-au izbit de prejudecata şi invidia breslei. Scruton a obţinut însă o deplină recunoaştere în mediile conservatoare din Statele Unite ale Americii şi, mai important, în cercurile anticomuniste din Europa de Est (fiind actualmente autor de cărţi best-seller cu peste treizeci de titluri editate sau traduse în numeroase limbi de circulaţie internaţională).

Deşi a trăit experienţa ostracizării instituţionale, Scruton n-a obosit să-şi propage mesajul: „cultura contează” (Culture counts). Costul obţinerii dreptului la interioritate a fost şi va rămâne scump. Scruton cunoaşte însă prea bine trecutul totalitar al Europei răsăritene pentru a fi uitat câte milioane de oameni au plătit ― cu ani de închisoare sau marginalizare ― preţul demnităţii.

Poziţia lui Scruton a coincis cu apologia făcută în anii totalitarismului de către Constantin Noica: „Din civilizaţiei iei cât vrei, din cultură iei cât poţi.”