Un an electoral deosebit

Anul 2012 este un an deosebit de important pentru mai multe state, alegeri de nivel parlamentar, prezidenţial sau în anumite cazuri, se vor întâlni ambele situaţii.

Dacă prima parte a anului a fost dominată de Rusia şi Franţa, cu lideri care au ales de multă vreme o direcţie fermă pentru afacerile publice ale acestora, perioada de sfârşit de an va fi dominată de alegerile pentru funcţia de preşedinte în SUA. Şi, anul acesta, vom putea spune cu mândrie că şi alegerile parlamentare din România vor fi importante, pentru că din această vară putem să afirmăm cu tărie: da, şi România contează pe harta politică a lumii. Chiar dacă nu în sens pozitiv, dar este mai mult decât a fi ignorat.

Pe fond, cred că în multe partide strategii acestora se vor gândi: oare ce vor mai inventa românii? 

Întrebarea nu are deloc umor, deoarece pe lângă impostura clasei politice româneşti acest an a relevat pe plan internaţional imaginaţia – completată de cretinism în stadiu avansat – anumitor politicieni români „de vârf”! De aceea, marea problemă a partidelor europene este dată de faptul că anumite idei izvorâte în aceste luni ar putea fi folosite – la altă scară, dar în acelaşi mod – de către diferiţii adversari. În fond, şi în ştiinţă e foarte important să ştii unde au greşit ceilalţi, ca să te coste mai puţin cercetările depuse pentru obţinerea unui rezultat pozitiv.

Ceea ce trebuie subliniat este următorul aspect: indiferent de ţară, campaniile politice din SUA joacă un rol de inspiraţie pentru politicienii din toată lumea. Pe fond, este normal să se întâmple aşa, deoarece cele mai multe invenţii tehnologice pe piaţa de comunicare au venit din SUA iar dimensiunea electoratului american – peste 200 de milioane de cetăţeni cu drept de vot – oferă specialiştilor în campanii electorale suficient spaţiu pentru verificarea anumitor ipoteze şi modele de acţiune.

Relativ însă la campania politică în SUA, trebuie menţionat despre ea un singur lucru, evidenţiat de specialiştii americani în această sferă: toţi candidaţii trebuie să-i semene lui JFK. De fapt: tinereţii, energiei sale debordante, forţei disponibile – prerogativă a funcţiei, posibilităţii de unire a naţiunii, curajului demonstrat în confruntarea cu sovieticii în timpul crizei rachetelor şi idealul public de familie fericită. În realitate, JKF nu a avut foarte multe realizări pe plan intern, dar s-a întâmplat să moară într-o manieră interesantă şi, mai ales, tânăr. 

De aceea, toate campaniile americane subliniază profilul candidatului: căsătorit, energic, doritor de a rezolva toate problemele printr-o singură lovitură şi rezistent la orice tip de tensiune. Tocmai de aceea cea mai disproporţionată competiţie electorală a fost cea dintre Obama şi McCain, handicapul reprezentat de vârstă stabilind câştigătorul dinainte de prima zi de campanie. Doar un preşedinte în funcţie aflat la primul mandat ar fi putut să învingă un adversar mai tânăr, dar asta depindea şi de alţi factori. Exemplificări ale acestei idei apar în situaţiile Gerald Ford – Jimmz Carter şi G.Bush sr. – Bill Clinton.

Modelul american are multe particularităţi, de aceea el nu poate fi reprodus tel-quel. Totuşi, el poate fi sursă de inspiraţie pentru orice partid politic în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie a candidaţilor şi utilizare a internetului.  Cu toate acestea, marile teme americane nu sunt posibil a fi dezbătute în alte ţări, deoarece liderul global este întotdeauna numai unul singur.

Apare o întrebare: ce ar putea prelua politicienii români din SUA, în afară de consultanţi?

Modelul de alegeri interne în partid, evident. S-a încercat în 2004 de către Adrian Năstase în PSD, dar nu a dus la rezultate pozitive, mărind mai mult frustrările, deoarece se ştia că nu vor fi procentele din 2000. Cu toate acestea, ele sunt singura soluţie pentru partidele româneşti să mai însemne ceva în ochii electoratului român, deoarece deocamdată cota de popularitate a politicienilor şi partidelor este de sub 10%. Or, din această spirală mortală nu ar putea ieşi decât cu ajutorul unor condamnări – fără părtinire, şi în procent masiv – cel puţin 10% din liderii de vârf ai fiecărei structuri politice.

Modelul de candidat energic şi de familie este prezent în mentalul colectiv românesc, deci în această direcţie nu sunt probleme. Totuşi, este foarte dificil să construieşti un politician care să le aibă pe toate. De aceea, trebuie escamotate unele aspecte, iar altele maximizate.

Internetul în România a început să fie folosit la fel de mult ca în alte state, chiar dacă nu are încă efectul fundamental, el este totuşi decisiv în campaniile electorale contemporane. În fapt, şi în România în fiecare zi împlinesc 18 ani cetăţeni utilizatori de internet şi mor în general mai mulţi neutilizatori ai acestuia. 

Dacă partidele nu înţeleg acest aspect, finalul pentru ele va fi reprezentat de o ieşire în decorul „recycle bin”.

Imaginea de forţă în politica românească este însă dificil de construit, pentru că profilul politicianului român este uşor de schiţat: gură mare şi de obicei proastă, lene în activitatea publică, legături „ciudate” cu mediile aducătoare de bani, şi, ceea ce nu îi ajută, lipsa notorie de realizări în momentul în care dobândesc o funcţie. Aceasta ultimă trăsătură este cheia unei trăsături observabile în politica românească: nici un „lider” nu rezistă mai mult de 12 ani, cu excepţia celor locali, deoarece ajunşi la nivel naţional nu fac aproape nimic în funcţiile oferite, iar electoratul naţional nu poate fi înşelat. 

Excepţiile sunt puţine şi au fost de obicei reprezentate de prim miniştri sau preşedinţi ai României.
În acest context, merită analizat pe scurt un caz simptomatic: Crin Antonescu. Leneş, obraznic, incompetent politic şi administrativ, se califică ca prototip atât pentru calificativul de nulitate politică, cât şi pentru rolul de „main supporter for Băsescu”. Prestaţia sa în 2012 a fost decisivă pentru anihilarea internaţională a USL şi înstrăinare a mediului online – în special facebook.

Cu toate acestea, decisiv s-a dovedit a fi în 2009, când a izbutit să îl îngroape de Mircea Geoană. De fapt, acesta din urmă a avut o campanie americană clasică – sugestiv este clipul cu cei care apărea în spatele său din diferite străzi – care ar fi fost urmată, în caz de victorie, de o transformare radicală a modelului politic, deoarece el ar fi reprezentat primul diplomat în funcţia supremă în stat în România, legitimând astfel  un rol proeminent al specialiştilor în relaţii internaţionale pe scena politică internă.

Ce rol a avut Antonescu? Cel mai prost posibil, deoarece şi-a atacat în permanenţă viitorul coleg de campanie. Marea majoritate a mesajelor sale au avut această structură: „veniţi cu mine la vot în turul I, ca să scăpăm de Geoană, urmând ca în turul doi să scăpăm cu toţi de Băsescu” – un astfel de mesaj îl am încă în telefon. Cu toate acestea, rapida repoziţionare dintre cele două tururi au înstrăinat mulţi liberali, pentru că aceştia erau partizanii ideii politico – economice de liberalism iar nu ai omului. Votul lor în turul doi nu a fost cules de nimeni, deoarece mulţi dintre ai au stat acasă, iar contribuţia acestora a fost decisivă, pentru că numărul total de votanţi pentru el a fost de 1,9 milioane.

Şi iarăşi, revenim la întrebare: ce anume poate fi învăţat de partidele româneşti din ceea ce se întâmplă în SUA?

Uitându-ne la liderii de acum, este clar că nu vor învăţa decât un lucru: cum să folosească internetul pentru a se prezenta static şi pentru a lovi în adversari. Numai că loviturile sunt reciproce, iar publicul începe şi el să joace în arenă, într-un ritm mai vioi decât imobilii guşaţi.

Ceea ce nu vor învăţa este maniera în care oamenii politici americani se bazează pe analize temeinice ale intelectualilor adevăraţi, oameni de calitate din universităţi şi institutele de cercetare. De ce asta? Pentru că nu ajungi numărul 1 în lume doar pentru că ai un context favorabil, ci şi pentru că ai o elită intelectuală din care să îţi extragi viitori lideri politici şi abordările strategice în domeniul economic, militar şi administrativ.

De aceea, le rămâne politicienilor români un singur lucru de făcut: să se pregătească cât mai bine pentru înlocuirea lor de noi lupi tineri şi gata de luptă împotriva „oamenilor cu experienţă din partid”. Şi să nu cumva să găsească o metodă de îmbunătăţire a vieţii elitelor, ca nu cumva aceştia să înceapă să îi ajute. Deci, îi rugăm să fie la fel de proşti şi aroganţi, chiar şi infractori: în fond, „România are atât de mult noroc, încât nu are nevoie de politicieni”.

Vă rugăm, deci, nu învăţaţi nimic din niciun exemplu al altei ţări şi gândiţi-vă la cum se numea un text al lui Maiorescu: „În lături” … nu ştiu nici acum, pentru marea lor majoritate, unde să accentuez cuvântul!