Uite suta, nu e suta! Alba-Neagra-a-nceput şcoala!

Zarurile sunt mereu aruncate! Cu sau fără voia noastră, deciziile vor fi luate mereu, chiar dacă nu ne întreabă nimeni. Cât timp ni se face un favor, să zicem MERCI! Avem telefoane, avem tablete, avem loc de muncă, avem salariu în vreme de criză, avem pile? „Shut up şi nu mai comenta”!

Nici nu stiu câţi ani au trecut de când nu am mai primit echivalentul celor 100 de euro, pe care senatorul de la acea vreme, Angel Tâlvăr, i-a obţinut pentru profesori printr-o propunere de lege. S-au acordat o vreme, şi apoi, ca un obicei românesc parcă,  sunt lăsate baltă toate „favorurile”, din lipsă de fonduri.

De parcă era vreun favor! Era un fel de praf în ochi, o dată pe an, prin care să se mai suplinească lipsurile acute pe care profesorii le simţeau chiar în moalele capului (n.a. un alt proiect de lege prin care se puteau acorda nişte bani pentru haine, nu a mai trecut de Parlament).

Chiar şi acea sută de euro pe care o primeai, parcă era (adică nu prea parcă) dată în silă şi erai obligat într-un termen extrem de scurt să alergi să-i cheltuieşti şi să-i justifici predând factura la contabilitate.

Unii erau prevăzători şi strângeau facturile în avans, eu vă mărturisesc că nu am făcut asta pentru că am meteahna rătăcirii tuturor bonurilor şi altor hârtii care deja mi-au sufocat spaţiul ordonat într-o imensă dezordine de facturici, la fel de nefolositoare. Mă doare să nu am cu ce să-mi cumpăr la timp ceva ce îmi doresc fără să justific cuiva pe ce am cheltuit!

Păi ca să poţi păstra o factură eliberată de vreo librărie, trebuie să ai garanţia că ţi se va deconta! Dar într-o ţară în care legile se aplică doar atunci când se nimereşte şi totul e abrogat la fiecare schimbare de portofoliu şi la fiecare sedinţă de calculare a bugetului, ce garanţie să mai ai?

După cum spuneam, nu am păstrat facturi, dar am cheltuit acei bani pe cărţi cu mare drag, atât în avans cât şi din buzunarul meu cu gândul că trebuie să merg mai departe fără să mai am aşteptări.

NU am nevoie de 100 de euro pentru cărţi şi nici de cei 150 de euro ce ne sunt actualmente promişi. Am şi avem nevoie de ei in fiecare zi. În fiecare zi din an, în fiecare moment al vieţii să nu mai tânjesc şi să tânjim după cărţi, după haine, după pantofi, după o călătorie sau orice altceva!

Să muncesc cu drag fără grija zilei de mâine şi, după ce sunt retribuită suficient că am depus acea energie cu multă pasiune pentru meserie, să am suficiente resurse financiare şi să nu-mi mai fie ruşine să intru într-o librărie şi să mai tânjesc după volumele ale căror preţuri depăşesc puterea mea de cumpărare sau să ies la fel cum am intrat: cu mâna goală! 

NU sunt suficienţi acei bani! 100 de euro sau 150 de euro, o dată pe an sau o dată la 5 sau 4 ani, nu acoperă nimic! O carte de specialitate nu este suficientă să acopere necesarul de informaţie. Nevoile şi dorinţele sunt permanente. Sunt mii de profesori debutanţi cărora nu le ajung banii nici măcar de mâncare. Vor fi de ajutor banii pentru cărţi, dar când vor fi daţi afară pentru că nu şi-au plătit chiria, vor fi aruncaţi cu tot cu acele cărţi cu care s-au hrănit doar spiritual, într-o ţară în care spiritualitatea ţine loc doar pentru salvarea de „balamuc”.

Dacă aş şti că ar fi un venit constant şi nu un favor strict electoral şi de moment m-aş gândi să investesc  în nişte volume scumpe pe care le-am văzut şi nu mi le-am permis. Dar ştiu că deciziile voastre sunt inconsecvente, la fel ca şi veşnicile reforme din învăţământ care încă mai aşteaptă „gâsca furată de vulpe”, iar cei 150 de euro nu acoperă lipsurile pe care le-am acumulat în fiecare an datorită jocurilor politice, nu de 150 de euro, ci de 20 de bani!

Personal, nu am nevoie de mila voastră, am nevoie de respect. Ştiu că se câştigă şi nu se cere, dar se pare că în România nu se poate altfel. Ştiu că unii dintre colegi se vor bucura şi vor damna aceste rânduri considerând că orice este binevenit, numai să ni se dea. 

Nu! Am fost atentă la procesul acesta de tranziţie şi am fost optimistă. Nu este nicio o fericire să te alegi cu o pomană! Este încă o dezamăgire după o lungă aşteptare!

NU vreau deloc să-mi fie ruşine să declar că sunt profesor şi că am ales de bună voie şi nesilită de nimeni această meserie! Vreau să fiu mândră de meseria mea şi să nu mai fiu considerată „mâncătoare de buget”. Nu mi-aţi alocat nici mie, nici colegilor mei, acele procente din P.I.B. cu care v-aţi lăudat. Acum ne hrăniţi cu resturi, cu firimituri şi promisiuni. Sunt multe lipsuri! S-au acumulat în fiecare an, dar nu s-a intrat în colaps educaţional, tocmai datorită nouă. Pentru că am cedat mereu! Ne-a durut sufletul şi am făcut mult voluntariat! Copiii nu au nicio vină!

Tocmai am aflat că o doamnă învăţătoare cu experienţă şi-a pierdut postul pentru că favorita domnului primar, fără experienţă, cu restanţe şi fără modul psihopedagogic, avea nevoie de muncă: „Sunt frustrată,nervoasă şi plâng neîncetat. Mi s-a luat postul de învăţător de către o tânără studentă care repetă facultatea din cauza restanţelor, fără modul psihopedagogic  şi fără experienţă de lucru cu cei mici. Am fost lăsată acasă de o tânără fără experienţă, dar care este rudă cu primarul comunei. Regret nespus că am avut încredere în învăţământul românesc”, se plângea astăzi, d-na C.S..

Este trist că avem de a face cu asemenea jocuri de culise politice. Şi persoanele fără experienţă au nevoie de locuri de muncă, dar trebuie să distingem si domeniile în care le plasăm. DE aceea legea voluntariatului, recent aprobată, acordă tinerilor fără experienţă şansa trecerii într-o altă etapă.

Jocuri de culise pentru manuale, pentru proiecte, şcoli construite şi abandonate, manuale netipărite şi neactualizate, alte şcoli având în mileniul trei toaletele în curte, înscrieri fără admiteri şi diplome de bacalaureat lipsă, alte promisiuni deşarte, dar totul aproape de moarte!

A început şcoala! ACOPERĂ-MI INIMA CU CEVA!

P.S. În Japonia, am descoperit un domn care amuza trecătorii cu un joc foarte drăguţ. La început am crezut că e alba-neagra şi mă gândeam cu necaz cât de naiv să fii să te amuzi la asemenea prostie. Dar am aşteptat puţin şi am constat că unii chiar se pricep la aruncat şi aşezat zaruri şi pot face şi oameni fericiţi, cel puţin în weekend!