Tiranul a fost învins! Trăiască tiranii!

De mult nu a mai nins la început de decembrie. De parcă cineva ar încerca să acopere cu zăpadă întreaga mizerie a unei ţări uitate într-un colţ de minte a unui zeu nebun.

E invers totul. Valorile sunt ţinute sub preşul de la intrare. Călcăm pe ele şi ne ştergem picioarele pline de noroiul vieţii noastre ori de câte ori intrăm în casă. Viitorul copiilor noştri? E în batista înnodată în patru, în care păstrăm ultimele fise pentru bucata de pâine de la sfârşitul lunii. „Se bucură lumea, dansează, că am scăpat de tiran!”. Dans al nebuniei. Am scăpat de tiran! Căci am pus alţi 580 în loc. Nici nu mai au loc în sala mare, călduroasă, a Parlamentului. Săracul Ceauşescu, nici mintea lui bolnavă şi megalomană nu a putut concepe că, undeva în viitor, construcţia lui, care a şocat o lume întreagă, va deveni neîncăpătoare!

„Mamă, eu votez pentru voi. Pentru copiii mei. Că eu ce să mai fac? Îmi duc în spinare şi sub ochi durerea unei vieţi. Voi, însă, mamă, trebuie să răzbateţi! Să faceţi ceva mai bun!”. Mă uit la ea. Îmi vine să îngenunchez în faţa mâinilor ei bătătorite, în faţa obrazului ei ridat. Văd în fiecare cută nesimţirea, prostia şi indolenţa unei Românii absurde. Şi aş vrea să o asigur că va fi mai bine. Că voi lupta. Că voi răzbate. Dar nu găsesc putere. Căci suntem din ce în ce mai singuri.

Pe crucea tatii a nins. Acolo, sub doi metri de pământ, e linişte. Deasupra, copilul aruncă cu bulgări de zăpadă. În zâmbetul lui nu se regăseşte nici disperare, nici tristeţe. Îmi e frică. Frică de faptul că, inevitabil, va creşte mare. În această lume, în această ţară. Un partid croit într-o garsonieră. O alianţă clădită de televiziunile unui securist, condusă de un adormit şi un plagiator. O altă alianţă anemică, dusă spre pierzanie de un preşedinte care şi-a promovat odraslele şi doamnele cu „vuitoane”. Un parlamentar-cioban ales cu vreo 60%, o listă întreagă de cercetaţi penal. Cântăreţi de mâna a doua, secretare, tineri care încă nu şi-au şters caşul de la gură, dar care au învăţat atât de bine să latre şi să muşte. Ei decid viaţa României! Ei fac legile! Ei ne fac viitorul! Care viitor?

Mama a fost generaţie de sacrificiu. Eu fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu. Carne de tun pentru o societate bolnavă. Şi, la cum merg lucrurile, sufletului acesta mic, de şapte ani, i se pregăteşte acelaşi destin, de sacrificiu. Speranţa, ultima, anemică, uitată în cutia Pandorei, respiră sacadat. Nu mai am la mine aparate de resuscitare. Şi parcă nici putere să îi fac masaj cardiac.

De mult nu a mai nins la început de decembrie. Şi nu am fost niciodată mai temătoare. Şi parcă singurul gând pe care îl mai am e să fug din azilul acesta numit România. Să închid uşa pe dinafară, să fur clanţa şi să fug. E însă doar un vis. Nu o voi face. Pentru că în mine şi în mulţi alţii sunt copiii. Şi, pentru ei, avem mereu datoria de a încerca.