Studenţii timpului pierdut

Sunt la facultate în Anglia de trei săptămâni, iar ieri mi-am întâlnit pentru prima dată tutorele. Ne-a întrebat, pe mine şi pe colega mea, care sunt două dintre cele mai importante aspecte care se caută în câmpul muncii, după absolvire. Ne-a dat un indiciu: educaţia. Eu i-am spus că mai e şi experienţa.

Ross Hawkes este jurnalist cu experinţă. Şi un om tare inteligent. Lucrează de la 16 ani în Jurnalism. Este lector de aproape două decenii. Am vorbit cu el despre multe lucruri, cred că mi-aş putea găsi un mentor în el. I-am povestit puţin şi despre peisajul media românesc în relaţie cu studenţii săi. I-am spus că a trebuit să fac săpături până-n orgoliile oamenilor ca să-mi găsesc un umăr de ajutor în industrie.

Mi-a povestit despre cel britanic. Şi mi-a dat încredere. A zis că ei îşi susţin mult studenţii. Investesc în ei pentru că, da!, ei sunt viitorul. A dat şi exemple despre studenţi foarte buni care au ajuns să-şi găsească de muncă la mari companii media imediat după studii.

În România, experienţa este cea care îi înspăimântă pe studenţi. Pentru că nu ştiu de unde să o scoată. Nu îi ghidează nimeni. Şi nimeni nu li se oferă. Iar sistemul de „pile“ stă neclintit. Experienţă ţi se cere peste tot – fie că e vorba de România, Anglia sau Statele Unite. Dar de ce, în Anglia, nouăzeci şi ceva la sută dintre studenţi reuşesc să fie angajaţi imediat după absolvire? Pentru că au experienţă – multă. Cum o dobândesc? Universităţile şi companiile îşi dezvoltă proiecte împreună pentru viitoarea forţă de muncă. Ce-i drept, în România piaţa industriilor este mică. Dar este şi zgârcită. Îşi creează bula ei şi o promovează până la exasperarea consumatorului. Nu este interesată de oameni noi, tineri, cu energie şi potenţial. Doamne fereşte! să mai plătească salarii şi pentru alţi amărâţi - şi dacă trebuie să o facă, cât mai zgârcit posibil.

Sunt studenţi care caută fără încetare experienţă în domeniu, dar, din păcate, ajung să muncească prin baruri. Iar dacă o găsesc, nici nu se pune problema ca aceasta să fie plătită – chiar dacă uneori muncesc ca sclavii, iar tot ce au sunt ăia 13 milioane trimişi de la mama, din Moldova, dintre care şaptezeci la sută se duc pe chirie. În şcoli nu numai că nu se găsesc echipamente, nu se găseşte nici măcar susţinere. Profesorii îi lasă „în voia Domnului“, că na, s-ar descurca cumva. În plus, le sunt aruncate maldăre de cărţi în braţe, dar cu greu ajung să construiască ceva cu acele informaţii.

La Birmingham School of Media avem echipamente peste echipamente. Se face training la început de an, în care ţi se explică întreaga procedură de împrumutare a echipamentului. Îţi este oferit absolut tot ce ai nevoie ca să te dezvolţi. Profesorii ţi se pun la dispoziţie oricând – sunt energici şi mereu interesaţi de progresul tău. Mare parte dintre cursuri le petreci în bibliotecă sau acasă, studiind singur. Iar altele sunt de lucru practic, în studio. Internship-urile sunt obligatorii - şi plătite. Cât despre angajarea după absolvire, aceasta îţi este garantată. Trebuie doar ca tu să-ţi dai interesul.

Am auzit mereu expresia „tinerii nu sunt destul de responsabili, deci nu putem avea încredere în ei“. Noi de ce am avea încredere în voi?

Cred că interesul ar trebui să vină şi de la şcoală, dar mai ales de la companii. Pentru că oamenii ăştia pe care îi tot promovează se vor uza la un moment dat. Iar atunci când vor începe să caute oameni noi, tineri, plini de energie, vor observa că n-a mai rămas nimic. Au plecat toţi, acolo unde s-au simţit importanţi, valorificaţi.

Îmi aduc aminte de interviul pentru un internship de o vară, la o companie media foarte mare din ţară. Eram în clasa a XI-a, dar cu ceva experienţă şi multă dorinţă de a face lucruri, de a-mi transpune energia în ceva frumos. După o mică neînţelegere în legătură cu timpul de răspuns al companiei la mail, doamna de la HR îmi spune: „Vreau să spun că ai făcut-o de căcat. Oricum, eşti încă la liceu, noi nu avem parteneriate cu elevii de liceu“.

Cunosc mulţi tineri care încă de pe băncile liceului realizează lucruri extraordinare, proiecte de amploare. Dar cu mult chin. Şi fără niciun ajutor din partea instituţiilor sau comunităţii locale. Iar când vine vorba de sponsorizări, fie că în bani sau nu, companiile private închid ochii.

Dacă noi, tinerii, nu avem susţinere din partea companiilor, se mai aşteaptă cineva ca statul să ne vină în ajutor? Am auzit mereu expresia „tinerii nu sunt destul de responsabili, deci nu putem avea încredere în ei“. Noi de ce am avea încredere în voi?