Spaţiul mioritic, între speranţă şi disperare
0O zicătoare populară sună ca o rugă, sau ca o rugăciune, ea spunându-ne: „Nu-i da, Doamne, omului, cât poate el să îndure!” Fiind a românilor, „omul” din zicătoare este în primul rând, sau mai ales, românul. De altfel, zicătoarea este în consens cu o teorie mai generală, care ne vorbeşte despre fatalism, ca mentalitate proprie poporului român.
În acest sens, diverşi comentatori invocă prezenţa, în limbajul cotidian, a unor expresii de genul „Asta-i situaţia, n-ai ce-i face”. În acelaşi sens, dar la nivel mai înalt, sunt invocate - mai ales de către comentatorii elitari-elitişti-elitarişti - cele două balade naţionale, „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”. Totuşi, din balada „Mioriţa” nu aflăm dacă ciobanul a murit sau nu, el spunându-i Mioriţei doar că: „De va fi să mor / În câmp de mohor”. Perspectiva morţii, ca şi a identităţii dintre nuntă şi înmormântare, este proiectată în imaginarul ipotetic, probabil ca un ultim ecou al religiei dacilor. Iar în a doua baladă, chiar cu preţul morţii Meşterului şi a soţiei sale, totuşi, „Minunea de pe Argeş mai în jos” a fost clădită şi înfruntă veacurile.
Există, desigur, chiar în istoria reală a poporului român, anumite secvenţe care pot legitima această viziune fatalistă. Sub acest semn al fatalităţii a stat poporul român şi pe „vremea comuniştilor”. Gesturile de dizidenţă, fie ea individuală sau colectivă, au fost rare, comparativ cu situaţia din alte ţări, vecine şi mai mult sau mai puţin „prietene”. Aşa a apărut şi expresia „Ca la noi, la nimeni”, la care m-am referit deja. Doar într-un târziu, poporul român a reacţionat împotriva Dictatorului şi a dictaturii, situaţie care a activat şi expresia cu „Explozia mămăligii”. Nu câştigăm nimic dacă înlocuim viziunea fatalistă, care are tradiţie la noi, cu mai noua viziune a războiului fratricid, petrecut la scară naţională, deci între români. Primul război fratricid s-a petrecut între Cain şi Abel, iar maximele romanilor, coborându-l pe Pământ, îi conferă un caracter universal, de unde şi enunţurile „Homo homini lupus” sau „Bellum omnium contra omnes”. Aşadar, tensiunile şi conflictele inter-individuale le găsim la toate popoarele, în diferite zone ale vieţii lor sociale, ca şi în diverse grade de intensitate, şi numai Sociologia poate măsura aceste zone şi grade.
Zicătoarea cu care am început ne vorbeşte despre capacitatea de îndurare a vitregiilor vieţii, capacitate care poate fi şi ea graduală, adică mai mică sau mai mare. La români, se pare că este una maximă, dar numai o analiză ştiinţifică a istoriei poporului român ar putea lămuri cum s-a ajuns la acest grad maxim al capacităţii de îndurare.
După revolta generală din 1989, că-i spunem „revoluţie”, că-i spunem „lovitură de stat”, sau folosim aici doar neutralul „evenimente”, Speranţa a renăscut, la scară naţională. Se spune că „Speranţa moare ultima”, ceea ce nu înseamnă că ea ar putea fi nemuritoare. Pe „vremea comuniştilor”, cum îi spunea un simplu zidar, o bună parte dintre români şi-au pierdut orice speranţă. Tatăl meu, Victor, un fel de Moromete ardelean, căzut prizonier la Cotul Donului, a mâncat „pâinea amară a comuniştilor”, cum îi zicea el. Obişnuia să îmi zică repetat, ca pe un fel de leit-motiv: „Nu se poate, măi băiete, nebunia asta nu poate merge la nesfârşit, trebuie să le vină cândva şi lor vremea!” Adică vremea judecării lor de către ceilalţi, ne-comunişti, sau anti-comunişti. Cui să-i treacă prin cap, pe atunci, că tot comuniştii şi securiştii, bine mascaţi, vor pune mâna pe putere, adeverind zicătoarea „La vremuri noi, tot noi”. Recunosc deschis că mie nu mi-a trecut prin cap această posibilitate.
Renăscută, ca pasărea Phoenix din cenuşă, Speranţa a luat forma Încrederii, în primul rând în instituţiile statului, ca şi în cele trei Puteri, consacrate de „Constituţie”. Este de subliniat că această Încredere este şi un parametru pe care sociologii îl măsoară şi îl exprimă în cifre exacte, inclusiv în zecimale. Dacă privim retrospectiv, putem constata că diagrama curbei, care măsoară Încrederea, este strâns mulată şi ea pe matricea „Spaţiului mioritic”. Ca structură geografică şi geologică, acestă matrice presupune o alternanţă între deal şi vale, cum ştim inclusiv din cartea „Spaţiul Mioritic”, scrisă de Lucian Blaga. Ca structură geo-politică, ea înseamnă mişcarea între vârful Puterii şi „valea plângerii”, respectiv a „mişcărilor străzii”. La nivelul parametrului „Încredere”, curba se mişcă între maxima încredere şi neîncredere, sau dezamăgire. Dezamăgirea poate ajunge până la deznădejde, sau la disperare, dar ea se poate converti şi în scepticism şi indiferenţă, de unde şi progresiva absenţă la vot, absenteismul. Fără nicio excepţie, toate guvernele de după 1989, începând cu Petre Roman („Petrişor, depărtişor...”) şi sfârşind cu Victor Viorel Ponta (care se ţine de „poante”, fără nici o moleculă de umor), au avut un comportament asemănător, dacă nu chiar identic, în esenţa lui. Adică, au promis românilor „marea cu sarea”, dar, nu şi-au respectat promisiunile, adică „nu s-au ţinut de cuvânt”, ţinându-se numai de cuvinte, adică de vorbe în vânt, dacă nu şi mai rău. Pur şi simplu te doare mintea, chiar dacă nu te doare şi capul, întrebându-te cum este cu putinţă ca un Premier să-şi fure propriul lui popor, şi să ajungă după gratii!? Exprimat şi mai simplu, mişcarea cea „mioritică” se petrece între amăgire şi dezamăgire, între iluzie şi deziluzie, între Speranţă şi Disperare.
PS Judecând după ceea ce numim „mişcarea străzii”, cea mai recentă „mişcare” declanşată de tragedia de la „Colectiv” a generat şi cea de a treia tentativă de reorganizare a societăţii româneşti, în întregul ei. Alături de Preşedintele Klaus Iohannis, a intrat în joc şi noul guvern Dacian Cioloş. Vocile sunt distribuite între Pro şi Contra, majoritatea mergând pe Pro. Eu sunt Pro, şi nutresc speranţa că această a treia tentativă va izbuti, adică are şanse să oprească fatalitatea alternanţei geo-politice, ca şi a alternanţei psiho-sociale, sau de mentalitate, între Speranţă şi Disperare. Doar, chiar şi în basmele românilor, numai cea de a treia încercare este una reuşită!