„Simon Boccanegra”, noua premieră clujeană
0Binevenită a fost noua producție a Operei Naționale Române din Cluj-Napoca cu un titlu verdian de maturitate, compus în 1857 pe libretul lui Francesco Maria Piave, revizuit substanțial în 1881 grație modificărilor de text făcute de Arrigo Boito și dorinței compozitorului. O operă ce implică profunzimi caracterologice și tipice tipologii vocale de autor ale personajelor participante la o acțiune complicată separată de două decenii și jumătate, un simfonism accentuat al scriiturii orchestrale, alături de conturarea unei atmosfere nu întotdeauna luminoase. Un opus deloc simplu de pus în pagină.
A fost motivul, presupun, pentru care regizorul Roberto Scandiuzzi a găsit de cuviință să introducă între Prolog și primul act o neobișnuită prezentare către public a subiectului, citită chiar în sală de către un narator, Mihai Nițu.
Așadar, reputatul bas Roberto Scandiuzzi a preluat bagheta regizorală a unei opere pe care a interpretat-o de nenumărate ori în teatre internaționale mari, întrupându-l pe nobilul genovez Jacopo Fiesco. A adus scenei clujene o montare absolut clasică, cum rar se mai vede în ziua de azi, dominată în covârșitoare măsură de Regietheater, prin toate fracțiunile sale bune, rele sau catastrofice. În atari condiții, relațiile între personaje s-au văzut corect redate, perioada acțiunii a fost respectată cu strictețe, trama și-a urmat cursul firesc, fără derapaje sau inovații șocante. Ceea ce publicul a apreciat.
Scenografia Ancăi Pintilie, combinată Lighting design-ului sumbru al lui Lorenzo Caproli, a adus decoruri simple, ușor stilizate, precum zidul auster al palatului lui Fiesco străjuit de o proră de caravelă (Prolog), frumoasa colonadă de înalte portaluri medievale pe malul mării (scena primă din actul I), sala simplă cu tron și gradene a Consiliului dogal (a doua scenă din același act), apartamentul Dogelui cu o masă impunătoare (actul secund) și, din nou, țărmul mării infinite în ultimul. Sfârșitul lui Boccanegra a fost simbolic, două porți monumentale l-au izolat de lume pe muribundul fost corsar ce-și va găsi eterna pace lângă adoratele unde ale mării.
Imensitatea Mării Ligurice, valurile înspumate au fost ilustrate prin proiecțiile de fundal ale lui Luca Attili, semnatarul design-ului video. Costumele au reflectat în culori discrete epoca mijlocului de secol XIV.
Titlu nou în repertoriul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, spectacolul a prilejuit și multe debuturi,
Baritonul Florin Estefan a dăruit personajului titular umanismul unui tată frământat, dar și al unui conducător politic dedicat aplanării conflictelor, Doge cu fermitate înmănușată în catifea. Este catifeaua vocii artistului pe care și-o folosește la tot pasul, spre pildă, în pasaje precum scena primă cu Fiesco („Del mar sul lido”, un inspirat cantabile liric), în duetul cu fiica sa regăsită (expresiva „Figlia! A tal nome io palpito”), apoi chiar în adresarea maiestuoasă de pacificare („Plebe! Patrizi! Popolo!”) sau în scena deznodământului, a împăcării emoționante cu Fiesco, a morții și ultimului suspin, „Maria!!!”.
Moliciuni se adaugă frazării de linie vocală frumoasă, trăirea lăuntrică inundă sentimentele triste ale singurătății („Perfin l'acqua del fonte è amara al labbro dell'uom che regna!” – „Chiar și apa fântânii e amară pe buzele celui ce domnește” – trad. liberă), amintirea brizei mării îl copleșește, patina doloroso și pianissimele din glas desăvârșesc cu ultimele-i puteri voința de a-l investi pe Adorno ca Doge. O inerentă perioadă de încălzire a vocii s-a resimțit în prima parte a operei.
Tânăra soprană Paula Iancic a abordat rolul Amelia Grimaldi (Maria Boccanegra) după alte debuturi importante care îi conturează cariera și îi direcționează clar vocalitatea spre teritoriul liric-spint. Pornită de la o timbralitate calitativă, artista și-a îmbogățit culoarea de glas și și-a desăvârșit forța acutelor, ca și emisia soft în pianissimo, inclusiv la atacurile notelor înalte.
Înțelegerea rolului a fost întrutotul adecvată, a cântat cu sensibilitate aria „Come in quest'ora bruna” (primul act), a desenat nuanțat fraze în duetul subsecvent cu Dogele („Orfanella il tetto umile”), a plutit sonor prin vocalizele acute („Pace”) din marele concertato al scenei Consiliului dogal, a conferit accente dramatice pline de squillo în duetul cu Gabriele Adorno (actul secund) și a emis note înalte suverane în duetul cu Boccanegra din aceeași secțiune a operei. Viitorul imediat îi va aduce, desigur, noi exprimări subtile care vor evita derulări întrucâtva monotone în registrele central și grav.
Un veritabil tenore di forza este la ora actuală Teodor Ilincăi (Gabriele Adorno eminamente eroic), a cărui carieră a cunoscut succese importante în teatre lirice de pe mapamond. Un interpret care domină scena și sala prin amploarea glasului, prin egalitatea între registre, prin strălucirea notelor înalte, prin avântul pasional al expresiei care se face simțit încă de la prima frază „Cielo di stelle orbato” a duetului cu Amelia din actul întâi. O lansare prelungă de Si bemol acut („Pel cielo!”) în scena Consiliului a cutremurat pur și simplu auditoriul. Astfel, indicația terribilmente specificată de Verdi în partitură a fost respectată ideal. Marele recitativ „O inferno” și aria „Sento avvampar nell'anima” au avut energie debordantă, iar încheierea cantabilă „Cielo pietoso, rendila” va rezona curând ca o fierbinte rugă verdiană liric-spintă.
Basul georgian Sulkhan Jaiani a fost Fiesco, cu glas dur, negru, impunător, detectabil încă prin aria „Il lacerato spirito” din Prolog, sfârșită cu sunete grave abisale. Vocea este monolitic sudată, intențiile vocale variat expuse, de la autoritate, penetranță severă și solemnitate la căldură paternă și durere profundă în scena morții lui Boccanegra.
Pentru tânărul bariton Mihai Damian, perfidul Paolo Albiani a însemnat un nou debut într-un rol verdian, suficient ca să-i pună în valoare calitățile de excepție și perspectivele. Damian are o timbralitate prețioasă, cu sunete robuste, ferme, rotunde și o omogenitate fără reproș pe ambitusul extins. Un Sol natural acut la finele frazei „... fra il tosco e il pugnale” din debutul actului secund a sunat fabulos.
Baritonul stăpânește la perfecțiune și ușor frazele maestrului de la Busseto, cu accente potrivit plasate și le forjează expresiv, mergând de la forță la sunete morbido, cum numesc italienii sonoritățile înmuiate. Iată în același pasaj adresările către Fiesco „Tu rifiuti? rifiuti?” ce poartă deasupra portativului înscrisul lui Verdi ancora più piano. Impecabile. Am notat câteva, puține, din calitățile lui Mihai Damian care îl vor conduce spre o carieră de mare anvergură.
În celelalte roluri au cântat basul Zoltan Molnar (Pietro), tenorul Iosia Balteș (Căpitanul), mezzosoprana Ștefania Barz (O slujnică).
La pupitru, directorul artistic al Operei, David Crescenzi, și-a expus apetențele, înclinațiile către mediul verdian, cunoscute și solide. Orchestra și Corul bine pregătit de Corneliu Felecan s-au prezentat în formă și au urmat tempii bine cumpăniți ai dirijorului, în menirea de a servi dramaturgia. Remarc cu totul aleator atmosfera creată prin rafinamentul cordarilor în introducerea ariei Ameliei, tensiunea generată în finalul scenei Consiliului, încheierea eterică a operei și, în general, susținerea tragicelor confruntări între personaje, a intențiilor de colorizări vocale ale eroilor.
O singură dorință ascunsă nu mi-a fost îndeplinită, aceea ca apăsătoarea încheiere orchestrală a ariei lui Fiesco să fi avut expresivitatea răscolitoare izvorâtă din ultimele rostiri ale eroului „Prega, Maria, per me...”, din zicerea „Miserere!” a coriștilor și, în fond, din însuși spiritul verdian, aici tulburător funebru. A fost o concluzionare rapidă și atât.
Spectacol de adâncime psihologică, cu pagini muzicale de valoare asociate profilului complex al eroilor, „Simon Boccanegra” la Opera Națională Română din Cluj-Napoca a făcut o excelentă impresie unui public avid de rarități bine interpretate.