Sfârşitul vieţii tale

Sunt la spital. Floreasca. E joi spre seară, vreo 7 şi ceva. Nu prea respir. Îs la Triaj, încep să stau. Şi să stau. Mă vede un nene. În sfârşit, mă vede un nene! Nu ştiu ce e, n-are halat, nici ecuson. E doar după ghişeu. Ba e nervos, ba râde, ba-mparte pacienţi, ba face ordine pe hol. „Lăsaţi telefonul, doamnă! Lăsaţi-l, că ne blocaţi sistemul!”. Şi-l las. Blochez sistemul!!!

„Ce aţi păţit?”. Ce să păţesc, m-apuc şi eu de zis, că nu respir, că aia, şi aia, şi aia. Că nu am febră, că nu tuşesc, că nu, domnule, nu!, mă doare-n gât! „Sunteţi răcită! Hai, pe linia albastră, înainte, la stânga. Domnuuu, domnuuu, nu daţi, dom’le, buzna acolo! A luat pastile, îi facem spălături, nu moare, dom’le, nimeni aici la noi!  Dumneata, linia albastră, da?”.

Şi-mi urmez linia. Hai, îs la Urgenţe, scap eu de-aici! Deja parcă respir mai bine! Ajung la traume minore, asta e pentru albastru. La uşă, zeci de îmbulziţi. Toţi agitaţi, toţi bolnavi, toţi stau şi stau, „de la trei după-amiază, doamnă, sunt aici! Chiar nu ne vede nimeni?”. Intru. „Lăsaţi fişa, sunt mulţi la rând. Ne rup şi uşile acuş! Hai, luaţi loc pe scaun, e unul liber. Dar ar fi trebuit să aşteptaţi afară…!”. M-aşez c-o mulţumire greu de imaginat până atunci că, Doamne, ajută!, am scaun în spital!

Mintea îmi fuge. Numai bolnavi! Ba un infarct, minor, mai vechi, de linie albastră! Ba o răceală. Ba tanti Rozi. Ah, biata tanti Rozi! Bătrâna stă pitită lângă mine. Încovoiată de mulţii ani pe care-i poartă, abia răsuflă, abia-şi suspină suferinţa. O oră şi ceva pe scaun. Şi tanti Rozi îşi ţine o batistă legată de bărbie, abia că mai respiră, vomită într-o punguţă adusă de acasă. Mă sperii! Mă ridic! „Îi e rău doamnei! Faceţi ceva!”. Şi trei priviri se uită fix spre mine. „E bine doamna! Noi suntem doctorii, nu dumneata! Aici se stă la rând!”. Îmi port chipul în jos spre tanti Rozi! E şi mai ghemuită, se stinge tanti, ea cu batista ei plină deja de sânge. Mintea îmi fuge, mi se revoltă. Cine m-a pus să vine eu la spital? La naiba cu sistemul lor de sănătate, cu doctorii lor, cu şpăgarii lor, cu miniştrii şi guvernanţii lor cu tot!

Minutele trec şi iar trec. „Ce aveţi, doamnă?”. Şi tanti Rozi, mai aplecată la pământ, cu vocea caldă, îşi spune viaţa de vineri până joi. Cum a căzut, singură-n casă, cum n-a găsit-o nimeni, cum a zăcut la pat, cum a crezut, biata de ea, că se va face bine, cum… „Bine, mamaie, te luăm acuş. La rând! Că luăm la rând aici!”. Stau lângă tanti, cu minte revoltată, cu suflet sfâşiat.

Ajung pe pat. Un set de analize, alt set de analize. Încă vreo oră şi ceva de aşteptat. E peste 10 seara. După o draperie, e tanti. I-a venit rândul, biata de ea! „Mamaie, mata eşti grav! Eşti foarte grav! Cum de-ai mai rezistat atâtea zile? Te ducem la tăiat! Acum te ducem, că nu-i de aşteptat!”. Şi uit de mine. Că pot, la naiba!, să respir! Şi mă gândesc la rând, şi mă gândesc la biata tanti Rozi, un caz minor, şi mă gândesc la ei, la doctori, la sistem, la dracu de sistem!, şi iar la rând. 

Tresar. O doamnă plânge. E albă toată, transfigurată de durere. „Vă rog să mă luaţi! Stau de o oră jos, pe scaun! M-au adus cu salvarea, nu mai rezist!”. Privirile acre se ridică din nou. „Putea să vă aducă şi avionul. N-o să muriţi, noi suntem doctorii, nu dumneata! Aici se stă la rând!”.

P.S. „Sistemul sanitar trebuie să devină unul prietenos pentru cetăţean…” (Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii - august 2013).

Să vă mai spun, oare, din nou, cât mi-e de silă?