Video Secolul II. Religie și filozofie

Este un secol în care credința, filosofia și ficțiunea se intersectează într-un mod fertil, iar ideile circulă liber între Orient și Occident, între revelație și rațiune. Alexandria continuă să fie un laborator al sintezelor elenistice.

Alexandria continuă să fie un important centru de cultură, păstrându-se în aceeași tradiție a sintezelor elenistice. O amploare deosebită ia mișcarea gnostică. Iar aici trebuie să spun că interesul meu pentru gnosticism și pentru sintezele elenistice nu e doar unul teoretic. El traversează mai multe dintre romanele mele, mai ales la nivel simbolic.  Și-am să încep cu BASILIDE, considerat părintele Gnozei, un sirian, stabilit la Alexandria în sec. al II-lea, deoarece de la el vine ideea unui spirit al numerologiei sacre.  Deși își concentrează atenția asupra Evangheliilor, pe care le interpretează original în 24 de cărți de Exegetică, viziunea sa simbologică seduce prin imaginar.   Este creatorul unei noi cosmogonii, care stă la baza gnosticismului. Din sămânța cosmică s-au desprins trei părți: una subtilă, una opacă și alta impură. Din prima a luat naștere Arhontele sau Abraxas, regele celor trei sute șaizeci și cinci de ceruri. Din partea impură s-a ivit un alt Arhonte care a creat lumea pământeană; bariera dintre aceste două lumi se numește Spirit (Nous). Când lumea inferioară a avut nevoie de izbăvire, acest Spirit s-a unit cu Iisus.

Continuatorul lui Basilide este un egiptean, care își începe cariera tot la Alexandria, pe nume VALENTIN. Acesta poate fi considerat un filozof al religiei, de unde și preferința lui Eliade pentru viziunea lui. El propovăduiește învățătura creștină la Roma (pe la 135), apoi creează o viziune insolită asupra nașterii lumii: la început nu exista decât Propator (Abisul, care avea și o parte feminină – Tăcerea); sub imperiul dragostei de sine, din Propator se naște un eon – Spiritul, care la rândul său naște un eon feminin (Aletheia – Adevărul). Apoi apar alte perechi de eoni (Cuvântul și Viața, Abisul și Amestecul, Omul și Biserica etc.) Eonii sunt manifestări ale Dumnezeului inițial, care nu poate comunica direct cu universul. Ultima născută din eoni este Sophia, care suferă pentru că nu-l poate cunoaște pe Propator, iar suferința ei va crea dezordine în univers. Pentru a restabili armonia, Cuvântul și Viața vor crea o nouă pereche: Cristos și Pneuma (Duhul-Sfânt). Sophia a încercat mai multe căi de alinare: teama (din care s-a născut substanța psihică), tristețea (din care a luat naștere materia), neliniștea ( din care au apărut demonii) și rugăciunea (din care s-a închegat Demiurgul, creatorul lumii umane, lipsit și de conștiința actului său și de cea a existenței unui Propator).

Tot la Alexandria, trăiește și CLAUDIUS PTOLEMEU (90-168). El face o nouă încercare de sinteză a cunoștințelor de astronomie (după cea realizată în sec. al III-lea î. H., tot la Alexandria), reușind să scrie o carte monumentală – Megale Syntaxis. Este, de asemenea, creatorul unei viziuni asupra sistemului planetar, care punea în centru Pământul (sistemul geocentric), valabilă până la Copernic.

Și istoricul APIAN (86-169) este originar din Alexandria. El scrie o Istorie a Romei, iar CLEMENT din Alexandria (150-215) – un curs de filozofie creștină (Stromata), în care afirmă superioritatea revelației iudaice față de filozofia greacă și acuză gnosticismul.

În restul Imperiului Roman se nasc diverse și numeroase mișcări de idei, majoritatea în jurul creștinismului. Una dintre acestea este declanșată de MARCION din Pont (n. 86), care nu recunoaște Vechiul Testament, ci se conduce după Evanghelia lui Luca și după Epistolele lui Pavel. Deși născut într-o familie creștină, aduce critici cultului și este excomunicat. Prin urmare, ca replică, propovăduiește adevăratul creștinism – de fapt rămâne credincios tradiției ortodoxe, dar de pe poziții gnostice. El spune (în Antiteze) că există un Dumnezeu al Dreptății, necruțător cu oamenii și un Dumnezeu al Bunătății care l-a trimis pe Cristos să elibereze ființa de Dumnezeul cel dur. Marcion și-a câștigat mulți adepți și a creat o sectă creștină, cu accente gnostice, care a durat până prin secolul al IV-lea.

Un fervent creștin al acestei perioade este TERTULIAN (Septimius Florens Tertullianus;155-220), scriitor latin, din Cartagina, care a scris mai multe studii morale și de comentarii evanghelice, într-un stil violent, cu sintaxă oratorică și inovații lingvistice interesante. Dintre opere, amintim Apologetica, Despre botez, Împotriva lui Marcion. Este socotit întemeietorul patristicii. Către sfârșitul vieții adoptă ideile lui Montanus (profet al unei secte creștine). Tertulian a scris și primul Tratat despre vise (în cadrul lucrării De anima), în care afirmă că visele, deși de multe ori trimise de demoni, sunt adevărate, iar cele venite de la Dumnezeu sunt profetice. Uneori, sufletul își creează singur visele. De asemenea, Tertulian spune că și extazul este tot o varietate a visului.

O carte de tălmăcire a viselor a scris și grecul ARTEMIDOROS din Daldis, carte care s-a bucurat de multă popularitate, atât în secolul acesta, cât și mai târziu (intitulată Oneirocriticon).

Tot acum se pare că au fost scrise și Evangheliile apocrife, cel puțin Evanghelia lui Toma (descoperită într-o bibliotecă gnostică din nordul Egiptului). Aceasta conține o serie de precepte puse pe seama lui Iisus și care provin din diverse doctrine de circulație în epoca elenistică (maniheism, gnosticism, iudaism etc.) 

Filozofia acestui secol este reprezentată de împăratul roman MARCUS AURELIUS (121-180), care și-a scris opera în grecește; este vorba despre o carte confesivă, de reflecție, cu aforisme, ceea ce o face să semene cu un jurnal. Se numește Către sine (Eis heautòn). Marcus Aurelius pornește de la filozofia stoică, continuând tendința secolului anterior. El spune că toate ființele raționale sunt născute unele în folosul altora, iar rostul lor este conținut de însușirile date de natura universului. Divinitatea cea mai veche se numește adevăr; respectiv, esența vieții este de a trăi cu autenticitate, în spiritul naturii. Din acest motiv, cel care minte comite o crimă împotriva universului și împotriva celorlalți oameni, după cum la fel sunt vinovați față de umanitate cei care produc suferință sau cei care sunt veșnic nemulțumiți, ori în căutare de plăceri. Tot ceea ce există se află cuprins într-un plan (o orânduire de ansamblu a universului), încât totul se desfășoară sub impulsul primar al Providenței. De aceea, țelul vieții este de a intra în armonie cu acest plan. Cine este lipsit de pietate față de legile naturale (minte, e fățarnic, destrăbălat, vanitos etc.) este condamnat la o a doua plutire pe apele destinului. Moartea este și ea o etapă normală în ordinea naturii și trebuie primită cu mulțumire. Ea este singura experiență individuală care scoate omul din mijlocul contradicțiilor ce îl fac să spună: De-ai veni mai degrabă, o, moarte, ca nu cumva să mă uit pe mine însumi! Filozoful recomandă prudență în acțiunile întreprinse și mai ales detașare – mai exact, atitudini egale față de plăcere și suferință, față de victorie și înfrângere.

Un alt mare filozof al acestui secol este NAGARJUNA, creatorul școlii Madhyamika (Calea de mijloc), în India. Acesta a scris aproape toate textele neobudiste: Compendiul sutrelor, opere de îndrumare spirituală,  tratate, culegeri de imnuri. Mai cunoscută dintre scrierile sale este Scrisoare unui prieten (Suhr̥llekha). Învățătura sa este un comentariu asupra budismului: cunoașterea relativă, aflată la îndemâna oricui se bazează pe aparențe și ignoranță. A recunoaște acest lucru înseamnă a conștientiza efemeritatea lumii, aflată în permanentă transformare, și a ajunge la Trezire, adică la calea ce duce spre adevărul absolut. Nagarjuna neagă posibilitatea ca adevărul ultim să poată fi exprimat prin intermediul limbajului. El se fixează într-o realitate nedefinită și, de aceea, în ordinea adevărului absolut, nu există diferență între durată și eternitate, între samsāra și nirvāna. Nu este vorba despre o identitate, ci despre faptul că sunt nediferențiate. Universul adevărului ultim este cucerit de cel care capătă indiferență față de lucruri. Această stare, pe care el o numește vacuitate universală, înseamnă realizare prin gândire, adică libertate. Adeptul căii de mijloc – Bodhisattva – atinge prin această stare stadiul desăvârșirii, al împăcării celor opuse, căci el este senin și totuși supus pasiunilor, contemplativ și devorat de dorințe, situat în nirvāna, dar manifestându-se în samsāra. 

Cât privește literatura, acesta este secolul epicului. Poezia se află în declin.

IUVENAL (Decimus Iunius Iuvenalis – 64-160) este considerat ultimul dintre marii poeți latini. El a scris Satire, în care deplânge decăderea moravurilor și civilizația ce se stinge. Dar Iuvenal nu a creat o simplă critică în versuri, el adăugând precepte morale, reflecții filozofice; intră în dialog cu poeții clasici, parodiază versuri celebre, ca cele ale lui Vergiliu și Ovidiu.

LUCIAN din Samosata – Siria – (125-192), scriitor grec, cu înclinații spre filozofia cinică și spre morală, a scris opere în care afișează o atitudine nonconformistă, de respingere a epocii sale care i se pare superficială și cabotină. Scrierile sale bagatelizează ritualurile religioase (Despre sacrificii), acuză diferite categorii umane, realizând, de fapt, tipologii, prin care continuă preocupările lui Teofrast: Parazitul, Împotriva unui ignorant care cumpără cărți multe, Alexandru – este vorba despre un vraci pe care îl crede impostor -, Filozofii la mezat ș.a. În Dialogurile zeilor pune principalii zei ai Greciei într-o ipostază demitizantă. Opera sa cea mai apreciată este Dialogul morților, în care marii cărturari, filozofii greci intrați în legendă sunt așezați în contexte parodice. Scopul este de a alătura idei abstracte și atitudini de viață. Cu un talent scriitoricesc desăvârșit,  creează o lume în amănuntele ei esențiale; de pildă, vorbind despre lecția experienței, el introduce o poveste extrem de convingătoare despre un filozof, pe nume Timon (de prin sec. al V-lea î. H.), care, din cauza prietenilor, își pierde averea și cade în neagră deznădejde. Zeus se înduplecă de el și îl scapă de sărăcie, iar Timon își alungă prietenii ingrați, asumându-și lecția pe care i-o oferise soarta (dialogul Mizantropul). De asemenea, Lucian a scris și o poveste parodică la adresa magiei, despre metamorfozarea unui om în măgar (idee preluată apoi de Apuleius).

În literatura greacă acum sunt puse bazele romanului, specie care va fi la modă mai ales în a doua jumătate a secolului. IAMBLIHOS (un grec din Armenia) scrie un roman de dragoste și aventură, intitulat Babyloniaca. HARITON creează o poveste dramatică despre doi îndrăgostiți – Chereas și Callirhoe. La sfârșitul acestui secol și începutul celui următor, LONGOS a scris romanul, de mare popularitate  până în zilele noastre, anume Dafnis și Cloe, o poveste pastorală, cu accente lirice: doi copii părăsiți cresc în mijlocul naturii, ajung la adolescență și se îndrăgostesc. Autorul descrie iubirea pură a celor doi, într-un cadru de idilă teocritiană.

Dar, după mine, figura cea mai importantă a secolului este LUCIUS APULEIUS (125-190), scriitor latin, născut în nordul Africii. De la el m-a fascinat forța narării, tipul de fantastic, care stă uneori la baza romanelor mele.  După Petronius, alt mare romancier al lumii antice, Apuleius este un prozator al începuturilor și un povestitor care adună la un legenda folclorică și legenda urbană.  Romanul său Măgarul de aur (sau Metamorfozele)  are o acțiune clară, alertă și un singur personaj principal. 

Subiectul este extrem de incitant: un tânăr, care se numește ca și autorul, Lucius, face o călătorie în Grecia, mai precis în Thessalia, ținut vestit pentru vrăjitorie, și este găzduit de un prieten, a cărui soție (Pamphila) era vrăjitoare. Episodul inițial se bazează pe o farsă: Lucius trece prin întâmplări stranii și înfricoșătoare (crede că a ucis trei oameni, este judecat), ca apoi să afle că a fost actorul unei distracții organizate. Această aventură îi spulberă orice teamă în legătură cu magia. Curios și nesăbuit, el încearcă o alifie a Pamphilei, (ajutat de Photis, servitoarea) și, accidental, se transformă în măgar. Cum în clipa aceea niște hoți pătrund în casă, Lucius, devenit măgar, este furat. El trece printr-o mulțime de peripeții, fiind luat în stăpânire de tot soiul de oameni (o bandă de pseudoprezicători, un morar, un grădinar, un soldat, un cofetar, un bucătar), prilej pentru autor de a prezenta diverse straturi sociale, mentalități, povestioare de circulație în epocă. În cele din urmă, personajul scapă de vrajă mâncând trandafirii sacri purtați la o procesiune a zeiței Isis și se convertește la acest cult.

Romanul lui Apuleius dă o imagine autentică a sfârșitului Antichității, ilustrată prin haosul religios, prin amploarea pe care o luase magia, dar mai ales prin povestirile, care vor fi preluate apoi de-a lungul timpului (în special de către Boccaccio). Multe dintre ele sunt anecdotice și ilustrative. Un loc aparte îl ocupă basmul despre Eros și Psyhé, care dă o idee despre folclorul latin.

Lucius Apuleius a scris și discursuri oratorice (Floridele), tratate de filozofie, în care subliniază pentru prima dată misticismul gândirii lui Platon.

Alt scriitor demn de menționat este AULUS GELLIUS (130-175), deși a scris o singură carte: Nopțile atice (Noctes Atticae), o operă erudită, de natură enciclopedică, în care autorul transpune dezbateri de idei, comentarii de cărți, dar și amintiri personale, descrierea unor locuri, portrete ale unor cărturari etc. Cartea lui Gellius a căpătat importanță datorită faptului că aici apare pentru prima dată termenul de clasic, cu referire la scriitorii model. El definește prin classicus autorii de rangul întâi, impuși de-a lungul timpului și îi așază în opoziție cu cei de duzină (proletarius).

Istoricii acestui secol vădesc interes pentru evenimentele generale. ARIAN (95-175), cărturar grec, elevul lui Epictet, cu înclinație pentru cercetarea atentă a documentului, scrie Istoria expediției lui Alexandru cel Mare, mai multe studii despre provincii romanizate (India, Țara Parților, Bitinia), două monografii dedicate operei lui Epictet, tratate de tactică militară și un periplu – Înconjurul Mării Negre. DIO CASSIUS (155-236), pe numele întreg – Cassius Dio Cocceianus, istoric de cultură greacă, a scris o Istorie romană, în 80 de cărți, în care prezintă faptele de la venirea lui Enea până la 229. Este o lucrare bogată în informații și de interes pentru români, căci vorbește pe larg despre războaiele lui Traian cu dacii.

În mod paradoxal, secolul este dominat de un sentiment optimist, dublat de o atitudine sceptică față de destinele omenirii. Interesul față de filozofie și față de religie se manifestă în egală măsură.

Biblio

  Mircea Eliade – Istoria credințelor și a ideilor religioase, ed. cit., vol. al II-lea (despre creștinism și despre gnosticism)

  Evanghelia după Toma, Ed. Polirom, 2003 (trad. Gustav-Adolfo Loria-Rivel); ediție bilingvă.

  Marcus Aurelius – Către sine, Ed. Minerva, B.P.T., 1977 (M. Peucescu și D. Burtea)

  Mircea Eliade – Yoga. Nemurire și libertate, Ed. Humanitas, 1993 (informații interesante despre Nagarjuna, la pagina 238)

  Nagarjuna – Tratat despre calea de mijloc, Ed. Herald, 2000 (trad. Walter Fotescu)

  Lucius Apuleius – Măgarul de aur, Ed. Minerva, B.P.T., 1968 (I. Teodorescu)

  Lucian – Dialogurile morților, Ed. Univers, 1974 

  Vasile Pârvan – Studii de istoria culturii antice, Ed. Științifică, 1992 (cap. despre filozofia lui Marcus Aurelius, p. 78-147)

Artemidoros - Carte de tălmăcire a viselor, Polirom, 2001 (trad. Maria Băluță-Skultety)

După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004