Roşia Montana: o soluţie pragmatică
0Despre problema Roşia Montană s-a vorbit destul, despre soluţii mai puţin. Deloc întâmplător. În absenţa unui „common sense” despre rolul şi limitele statului care să permită inclusiv o evaluare rezonabilă a externalităţilor ecologice asociate cu exploatarea, nimeni nu se hazardează să spună ce e de făcut.
Ezitarea este vizibilă, atât în rândurile protestatarilor cât şi (mai ales) ale politicienilor. Nicio forţă politică din Parlament nu se grăbeşte să se erijeze în purtătoarea de cuvânt a interesului naţional. Dincolo de vocea pe cât de stridentă pe atât de minoritară a celor care în mod clar, fie sunt în favoarea, fie se opun exploatării aurului, majoritatea celor ieşiţi în stradă sunt nemulţumiţi de modalitatea specifică prin care s-a urmărit realizarea acestei exploatări miniere – printr-o lege care creează privilegii, minimizând beneficiile sociale şi maximizând câştigurile private, în mod duplicitar şi incoerent. Aşa cum s-a remarcat, protestele din ultima perioadă sunt reacţia nervoasă a societăţii la făţărnicia, indolenţa şi neghiobia din actul de guvernare.
Totuşi, ce este de făcut?
În opinia noastră, nu putem decide aici şi acum care este soluţia „corectă” dar putem propune o metodă prin care s-o aflăm. Iar dacă soluţia se va dovedi tardivă la cazul de faţă, poate ne va folosi pentru a evita să ajungem în situaţii similare.
În primul rând, trebuie să identificăm cauzele situaţiei actuale. Ele sunt de ordin instituţional şi ţin, în parte, de mitologiile şi contradicţiile incluse în documentul numit Constituţie.
Astfel, în articolul 135 (al. d, e, f), Constituţia spune că „Statul trebuie să asigure [...] exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologic; crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii”. Interesul naţional nu este definit şi nu se precizează explicit cine-l defineşte, dar, ţinând cont că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative [...] precum şi prin referendum” (art 2, al. 1) se pare că interpretarea depinde de polticienii momentului. Mai mult, „... bogăţiile de interes public ale subsolului […] fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice ” (art. 136 al. 3), iar „bunurile proprietate publică sunt inalienabile” (art. 136 al. 4).
Prin urmare, conform prezentei Constituţii, fiecare cetăţean se poate considera îndreptăţit să aibă o opinie cu privire la utilizarea resurselor subsolului şi la protecţia mediului, dar trebuie să accepte că decizia va fi luată de stat, adică de politicieni. Aceştia din urmă, lăsând la o parte interesul lor individual, vor şti cum să exploateze resursele, să refacă mediul şi să asigure creşterea calităţii vieţii, totul în ordinea, la termenele şi în proporţiile potrivite interesului naţional... Mitologie şi contradicţii, cum spuneam.
Oponenţii exploatării aurului la Roşia Montană, prin protestele lor, recunosc implicit că democraţia reprezentativă este nepotrivită pentru a decide în cazul proprietăţii publice. Dar dacă am face un referendum? Cine ar trebui să participe? Cetăţenii României? Cei din Roşia Montană? Cei din bazinul hidrografic al Roşiei, Someşului, Tisei, Dunării? Voturile lor ar trebui să fie egale, chiar dacă nu ar fi afectaţi egal de proiect? Blocajele instituţionale şi conflictele rămân.
De fapt, chiar s-a vehiculat ideea derulării unui referendum care să indice ce vrea majoritatea naţiunii şi astfel să ajute statul în luarea unei decizii. Pe lângă slăbiciunile „teoretice” enumerate anterior, ideea are câteva neajunsuri „practice”, precum riscul unui absenteism masiv (ceea ce ar devaloriza referendumul), riscul unui rezultat incert (un raport sensibil egal între cei care spun Da şi cei care spun Nu), dar şi interminabilele controverse cu privire la manipularea opiniei publice şi chiar a eventualelor fraude.
O abordare alternativă ar fi în termeni de proprietate privată, de natură să răspundă mai bine provocărilor economice şi etice asociate problemei de la Roşia Montană.
În opinia noastră, soluţia optimă ar consta în implementarea unui amplu program de reformă, al cărui prim pas să fie revizuirea Constituţiei şi desfiinţarea regimului proprietăţii de stat asupra resurselor subsolului, adică extinderea dreptului de proprietate al deţinătorilor de terenuri asupra resurselor de sub pământ. Această soluţie poate părea prea puţin pragmatică şi chiar împotriva curentului opiniei publice – care pare a se situa mai degrabă pe poziţia “Nu vrem ca statul să renunţe la avuţia naţională”.
O soluţie mai pragmatică poate fi următoarea: constituirea unei companii naţionale a exploatării aurului sau a resurselor subsolului la Roşia Montană având ca acţionariat întreaga populaţie adultă a României. Fiecare cetăţean cu vârsta peste 18 ani ar urma să primească o acţiune cu valoarea nominală stabilită simbolic la 1 leu. Practic, ar trebui derulată o „cuponiadă” asemănătoare cu cea gândită şi implementată la începutul procesului de privatizare a economiei, în anii 1990. Ar trebui evitate erorile de atunci, iar detaliile pot fi dezbătute. Din punct de vedere al eficienţei, ideal ar fi ca după distribuirea titlurilor nominative, tranzacţionarea să poată fi făcută cât mai repede. Pentru reducerea costurilor de tranzacţionare, acţiunile ar putea fi dematerializate. Dacă există temerea că unii oameni ar putea fi păcăliţi, neştiind valoarea acţiunii primite, s-ar putea stabili ca distribuirea gratuită să privească doar 90% din capitalul viitoarei societăţi, iar restul acţiunilor să fie vândute liber pe bursă. Astfel, beneficiarii împroprietăririi şi-ar putea face o idee despre valoarea titlului primit. Pentru protecţia mediului, s-ar putea prevedea ca decizia exploatării să se facă numai cu o majoritate calificată (două treimi din acţionari? Trei sferturi?) şi cu protejarea drepturilor acţionarilor minoritari.
Indiferent de aceste „detalii” care sunt extrem de importante, pasul următor care ar trebui întreprins este deci asigurarea cadrului instituţional pentru tranzacţionarea acestor acţiuni. Scopul final al procesului de piaţă trebuie să fie constituirea unui acţionariat stabil, eventual a unei majorităţi care să poată decide asupra managementului companiei.
În esenţă, propunerea ar realiza privatizarea Roşiei Montane prin împroprietărirea tuturor românilor. Aşa cum spuneam, aceasta abordează frontal problemele etice şi economice având, spre deosebire de referendum, următoarele avantaje:
- Reprezintă un proces mai democratic de gestionare a situaţiei, deoarece responsabilizează şi cointeresează cetăţenii prin faptul că valoarea de piaţă a titlului de proprietate va creşte semnificativ;
- Contribuie la internalizarea externalităţilor de mediu asociate exploatării miniere, prin definirea şi tranzacţionarea drepturilor de proprietate (acţiunilor); cei care preţuiesc mai mult exploatarea şi îşi asumă riscul de mediu trebuie să plătească pentru aceasta, cumpărând acţiunile celorlalţi;
- Reprezintă un proces de creştere a avuţiei colective şi de stopare a risipei; practic, statul, care şi-a dovedit în repetate rânduri capacitatea de prost administrator, este scos din joc, iar valoarea zăcământului de aur se va transfera direct în buzunarele şi conturile românilor;
- Elimină corupţia şi asanează spaţiul public de acuzaţiile de trădare naţională sau de subminare a economiei;
- Creează cadrul favorabil atât pentru luarea unei decizii în prezent în ceea ce priveşte exploatarea, cât şi pentru revizuirea acesteia în viitor – deoarece vânzarea-cumpărarea acţiunilor lasă permanent deschisă posibilitatea redefinirii acţionariatului majoritar al companiei. Cu alte cuvinte, scăpăm de problema (ar trebui să fie deja familiară) organizării unui nou referendum dacă preferinţele sociale se schimbă în anii următori;
- Răspunde sentimentului cvasi-mărturisit de majoritatea celor ieşiţi să protesteze, care nu mai vor să asiste impasibili la încă o afacere dintre stat şi “băieţii deştepţi”.
Logica respectării drepturilor de proprietate nu se opreşte aici. În caz că se decide exploatarea minieră, firma respectivă va trebui să repecte drepturile de proprietate ale tuturor locuitorilor din zonă afectaţi de această decizie, fără niciun fel de exproprieri „de interes public”. De asemenea, compania va fi obligată la subscrierea unei poliţe de asigurare în conformitate cu pagubele potenţiale în aval.
În mod paradoxal, într-un astfel de cadru instituţional, oponenţii proiectului ar avea mai mari şanse pentru blocarea acestuia, prin păstrarea acţiunilor primite şi prin cumpărarea altora de pe piaţă, prin convingerea altor deţinători să voteze împotriva exploatării până la descoperirea de tehnologii acceptabile din punct de vedere ecologic, sau prin cumpărarea de terenuri chiar pe locul potenţielei exploataţii.
Respectul absolut al dreptului de proprietate este, în ultimă înstanţă, adevărata şi singura protecţie a celor „slabi” din punct de vedere politic şi economic. Cei care au puterea economică şi politică n-au nevoie de drept pentru a se apăra. De fapt, adesea, dreptul îi chiar încurcă...
Coautor: Radu Nechita, conf. univ. dr., Universitatea Babes-Bolyai