România și programul SAFE: votul a fost dat, presiunea abia începe

În contextul războiului din apropierea granițelor României, această absență a producției masive de drone ridică semne de întrebare, mai ales în condițiile în care există deja capacități industriale locale care ar putea fi valorificate. 

România și programul SAFE: votul a fost dat, presiunea abia începe

România a trecut deja de primul prag politic în ceea ce privește programul SAFE: planul anual de înzestrare a Armatei a fost aprobat atât în CSAT, cât și în Parlament. Ministerul Apărării a propus includerea a 21 de proiecte majore, în valoare totală de aproximativ 9,6 miliarde de euro, ce urmează să fie derulate în perioada 2026–2030. Dar votul Parlamentului nu înseamnă finalul procesului — dimpotrivă, este doar începutul unei etape mult mai complicate și mai presante. În perioada următoare, fiecare proiect în parte trebuie să treacă printr-un nou filtru legislativ. Procedura este clară: operatorii economici trebuie validați de CSAT, strategiile de înzestrare trebuie elaborate și aprobate de MApN, iar apoi fiecare proiect major are nevoie de o aprobare parlamentară separată înainte de semnarea contractelor.

Cu alte cuvinte, unda verde generală a fost dată, dar deciziile reale se vor lua proiect cu proiect. Timpul este însă extrem de limitat. Guvernul a adoptat la 26 martie 2026 o Ordonanță de Urgență pentru a accelera procedurile, stabilind ca termen-limită pentru semnarea contractelor data de 30 mai 2026. Asta înseamnă că Parlamentul are mai puțin de șase săptămâni pentru a trece prin toate aprobările necesare — un ritm dificil pentru o instituție cunoscută pentru lentoarea sa procedurală. Miza este considerabilă. România poate accesa aproximativ 16,68 miliarde de euro prin SAFE, dintre care circa 11 miliarde sunt destinate direct proiectelor militare. Condițiile de finanțare sunt avantajoase: dobânzi de aproximativ 3%, perioadă de rambursare de până la 45 de ani și un deceniu de grație. Lista proiectelor reflectă o combinație de programe naționale și cooperări internaționale. Zece dintre cele 21 de proiecte sunt realizate în parteneriat cu alte state. Deja a fost semnat contractul cu Franța pentru sistemele de rachete Mistral, în valoare de 652 de milioane de euro.

Alte inițiative includ achiziția a 12 elicoptere H225, dezvoltarea unor sisteme radar în cooperare cu Franța și Germania, precum și consolidarea capacităților de apărare antiaeriană. Totuși, există o vulnerabilitate evidentă: lipsa unor programe dedicate sistemelor UAV și C-UAS, exact domeniul în care amenințările actuale sunt cele mai dinamice. În contextul războiului din apropierea granițelor României, această absență ridică semne de întrebare, mai ales în condițiile în care există deja capacități industriale locale care ar putea fi valorificate. Sunt ceva elemente în acest domeniu si este bine sa le amintim. Drone Watchkeeper X – Israel (Elbit Systems)-În decembrie 2022, MApN a semnat un acord-cadru cu Elbit Systems pentru achiziția a până la 7 sisteme tactice Watchkeeper X, în valoare de aproximativ 1,891 miliarde de lei (~410 milioane dolari). Fiecare sistem include un centru de comandă, sisteme de telecomunicații și câte 3 drone. Drona poate detecta ținte la o rază de 200 km și poate sta în aer 16 ore fără realimentare.

Totuși, au apărut întârzieri: livrările ar fi trebuit să înceapă în 2025, dar Elbit a invocat motive de forță majoră din cauza conflictului din Israel. Ministrul Apărării, Radu Miruță, a avertizat că România analizează posibilitatea rezilierii contractului dacă tehnologia devine depășită. Vestea recentă este că Elbit Systems se pregătește acum să înceapă livrarea, proiectul primind prioritate ridicată. Drone V-BAT – SUA (Shield AI) Forțele Navale Române urmează să primească drone MQ-35A V-BAT, cu lansare și aterizare verticală, dezvoltate de compania americană Shield AI. Primul sistem (4 drone), în valoare de circa 18 milioane de dolari, vine ca donație din SUA și ar trebui să ajungă până la finalul lui 2025. Ulterior, România va face o achiziție directă guvern la guvern (G2G) de circa 30 de milioane de dolari pentru încă două sisteme. Aceste drone au raza operațională de 130 km și rezistă la bruiaj electronic rusesc. Drone Bayraktar – Turcia

România a cumpărat cu peste 300 de milioane de dolari celebrele drone turcești Bayraktar, cunoscute din războiul din Ucraina. Cât privește producție proprie de drone România a lansat în noiembrie 2024 un program național de drone de clasa MALE. Carfil Brașov, în colaborare cu Periscope Aviation (SUA), urmează să producă 7 modele, dintre care primele două – „Cuda" și „Sirin" – au fost deja testate, cu 100 de unități planificate până la finalul lui 2025. Sunt acestea suficiente? Este o întrebare justificată de ce produce Ucraina într-o confruntare armată. Ucraina produce în prezent aproximativ 4 milioane de drone pe an — mai mult decât toate țările NATO la un loc. SUA, prin comparație, produc circa 100.000 de drone militare anual.  Asta înseamnă, la o medie simplă, ~11.000 drone pe zi. În 2025, forțele armate ucrainene au fost aprovizionate cu aproximativ 3 milioane de drone FPV — de aproape 2,5 ori mai multe decât în anul precedent. La începutul anului 2026, capacitatea de producție a depășit 8 milioane de drone FPV anual.  Această categorie singură înseamnă deja peste 20.000 pe zi la capacitate maximă. Rusia, prin comparație, a produs aproximativ 2 milioane de drone FPV în 2025. Raportat la populație, Ucraina produce de 6 până la 9 ori mai multe drone pentru fiecare persoană în vârstă de muncă.  

Hai să luam un exemplu de utilizare a dronelor în exercițiile militare. Exercițiul militar Hedgehog 2025 a avut loc în Estonia și a implicat peste 16.000 de soldați din 12 țări NATO. Specialiști ucraineni în drone, inclusiv personal transferat de pe front, au participat simulând condițiile reale de câmp de luptă din Ucraina.   Exercițiul s-a desfășurat în perioada 5–23 mai 2025. Conform unui scenariu, un grup de luptă NATO format din câteva mii de persoane, inclusiv o brigadă britanică și o divizie estoniană, urma să lanseze o ofensivă. Unitățile nu au ținut cont că pe câmpul de luptă modern orice mișcare este detectată imediat — echipamentele nu aveau camuflaj adecvat.  

O mică echipă de aproximativ 10 operatori de drone ucraineni, acționând ca forțe adverse, a distrus simulat 17 vehicule blindate și a efectuat 30 de atacuri simulate în aproximativ o jumătate de zi, eliminând efectiv capacitatea de luptă a două batalioane NATO într-o singură zi.   Estonianul Aivar Hanniotti, care a condus unitatea mixtă estoniană-ucraineană, a declarat că au folosit peste 30 de drone împotriva trupelor NATO într-o zonă de mai puțin de 10 km². „Nu era nicio posibilitate de a se ascunde. Am găsit vehicule și unități mecanizate destul de ușor și le-am distrus rapid", a spus el. Rezultatele au fost descrise ca „teribile" pentru forțele NATO. 

Deși exercițiul a avut loc în mai 2025, rezultatele au revenit în atenție abia în februarie 2026, când The Wall Street Journal a publicat un reportaj în care avertiza că NATO este nepregătită pentru un război real. O echipă navală multinațională condusă de Ucraina, jucând rolul inamicului în exercițiul NATO „REPMUS/Dynamic Messenger 2025", a expus vulnerabilitățile forțelor navale NATO și a „scufundat" cel puțin o fregată aliată, în largul coastei Portugaliei.   Cele cinci scenarii au inclus apărarea porturilor, protejarea convoaielor și atacuri asupra acestora. În toate cele cinci situații, forțele coordonate de Ucraina au ieșit în avantaj. Echipa „roșie" era alcătuită din unități americane, britanice, spaniole și alte contingente, dar comanda generală revenea Ucrainei.   Ucrainenii au adus drone navale Magura V7 — una echipată cu recunoaștere și încărcătură explozivă, alta cu mitralieră. „Problema nu a fost că nu ne-au putut opri. Nici măcar nu ne-au văzut armele", a declarat o sursă ucraineană.   Un purtător de cuvânt NATO a confirmat că, pentru prima dată în istoria alianței, marina ucraineană a condus și coordonat forțele adverse — „o piatră de hotar istorică". Analistul britanic Robert Seely a formulat concluzia cel mai dur: „Doar două țări din lume sunt capabile să ducă un război modern de intensitate ridicată, și niciuna nu face parte din NATO — una este Ucraina, iar cealaltă este Rusia. Aceasta este o veste proastă pentru flancul nostru estic."

Revenind la programe concluzia este clară: Parlamentul nu mai trebuie să decidă dacă România participă la SAFE — această decizie a fost deja luată. Miza reală este viteza și coerența cu care vor fi aprobate proiectele individuale. Orice întârziere nu este doar birocratică, ci are consecințe concrete: proiecte ratate, bani pierduți și oportunități irosite pentru industria de apărare românească.

Drone, război și industrie: ce poate învăța România din bătălia fără pilot de deasupra Ucrainei?

Războiul dronelor: lecții scrise cu sânge și silicon

Niciun conflict din istoria recentă nu a demonstrat mai brutal și mai clar rolul dronelor ca războiul din Ucraina. De la invazia rusă din februarie 2022 și până astăzi, câmpul de luptă din estul Europei a devenit cel mai intens laborator de testare a sistemelor fără pilot din istorie — cu consecințe directe pentru doctrina militară, industria de apărare și, implicit, pentru securitatea României. La începutul invaziei, Rusia a mizat pe dronele iraniene Shahed-136 — sisteme de atac de tip „loitering munition", denumite popular „drone sinucigașe" — produse în masă, ieftine și eficiente împotriva infrastructurii civile și militare. Costul unui Shahed este estimat între 20.000 și 50.000 de dolari. Costul unui sistem de apărare aeriană care îl interceptează poate fi de 100 de ori mai mare. Această asimetrie fundamentală — atacul ieftin versus apărarea scumpă — a redefinit calculele strategice ale tuturor armatelor europene.

Ucraina a răspuns cu o soluție ingenioasă și revoluționară: producția industrializată de drone FPV (First Person View) — drone comerciale modificate pentru uz militar, cu costuri de 400-800 de dolari bucata, capabile să distrugă tancuri de milioane de dolari. Până în 2024, Ucraina producea peste 50.000 de drone FPV pe lună. Până în 2025, cifra depășise 100.000 pe lună, cu un obiectiv declarat de un milion anual. Sectorul privat ucrainean, universitățile, hackerspaces-urile și zeci de startup-uri s-au mobilizat sub coordonarea Ministerului Transformării Digitale într-un ecosistem de producție fără precedent. Rusia a răspuns prin propria accelerare industrială: linii de producție pentru Shahed construite pe teritoriul rus, cu sprijin tehnic iranian și chinezesc, ajungând la o capacitate estimată de 300-500 de unități pe lună în 2023, și la mult mai mult în 2025. Paralel, Moscova a investit masiv în drone de recunoaștere — Orlan-10, Zala, Supercam — pentru supravegherea câmpului de luptă în timp real. Rezultatul: un câmp de luptă în care vizibilitatea este aproape totală, surpriza tactică este din ce în ce mai rară, iar supraviețuirea depinde de capacitatea de a juca în spațiul electromagnetic — de a detecta, perturba sau distruge dronele adversarului înainte ca ele să te detecteze pe tine.

Lecțiile tehnice ale războiului

Prima lecție: Volumul contează mai mult decât sofisticarea. O dronă FPV de 500 de dolari care lovește ținta produce același efect tactic ca o rachetă de 50.000 de dolari. Armata care poate produce mai multe drone câștigă bateria de uzură.

A doua lecție: Spectrul radio este noul câmp de luptă. Războiul electronic — bruiajul GPS, perturbarea frecvențelor de control, spoofingul de semnal — a devenit la fel de important ca muniția tradițională. Dronele care nu pot fi controlate sau care sunt deviate de la traiectorie sunt inutile, iar sistemele C-UAS (Counter-UAS) care funcționează pe baza perturbării spectrului radio sunt acum prioritate absolută pentru toate armatele NATO.

A treia lecție: Comanda și controlul (C2) în timp real este factorul diferențiator. Ucraina a adoptat sisteme digitale de management al câmpului de luptă — inclusiv sistemul Delta menționat în rapoartele ISW — care permit partajarea în timp real a datelor între unități. Rezultatul a fost o „maturizare a comandamentului" care a permis câștiguri teritoriale semnificative în 2026, cu planificare operațională mai sofisticată decât oricând în cursul conflictului.

A patra lecție: Industrializarea producției nu este opțională. Ucraina a supraviețuit parțial pentru că a reușit să transforme un ecosistem de producători mici, startup-uri și ateliere improvizate într-o industrie de apărare funcțională în timp de război. Țările care nu au această capacitate în timp de pace nu o vor construi sub bombardamente.

România: aproape de foc, departe de producție

România are o frontieră de 650 de kilometri cu Ucraina și Republica Moldova. Pe teritoriul ei sunt baze NATO. Resturi de drone Shahed au aterizat în județul Tulcea. Spațiul aerian românesc a fost violat în repetate rânduri de fragmente din confruntarea aeriană de la est. Și totuși, producția românească de sisteme UAV și C-UAS rămâne, în mare parte, în stadiul de memorandumuri, prezentări și strategii naționale nefinalizate. Există excepții de care auzim întâmplător și putem exemplifica. Una dintre ele este STARC4SYS — o companie românească privată care a depășit stadiul de concept și operează ca producător real, cu sisteme livrate și validate. Portofoliul său include sisteme proprii de comunicații militare, soluții de comandă și control (C2) implementate în cadrul Forțelor Navale române, capabilități anti-dronă C-UAS validate în competiție directă cu furnizori internaționali de referință precum D-Fend, și sisteme troposferice dezvoltate alături de parteneri pentru structuri ale Ministerului Apărării Naționale. Mai mult, în 2024, STARC4SYS a construit împreună cu Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București unul dintre cele mai avansate laboratoare din România pentru monitorizarea și managementul spectrului radio — un domeniu critic pentru războiul electronic. A replicat apoi modelul în structuri de instruire ale MApN. Nu este un proiect academic. Este infrastructură de competență care trebuie să existe pentru o industrie.

Aceasta este exact abordarea de care România are nevoie la scară națională. Și totuși STARC4SYS nu este excepția care confirmă regula — este excepția care arată cât de mult lipsește regula.

Ce trebuie să facă România: o agendă concretă

Pentru industria de apărare:

Companiile românești cu capabilități reale — nu cele înregistrate recent, fără istoric industrial, fără proprietate intelectuală și fără sistem de calitate — trebuie să facă pasul de la producători de nișă la integratori de sistem. Modelul STARC4SYS — care combină producția de hardware, dezvoltarea de software C2, managementul spectrului radio și formarea personalului tehnic — este exact tipul de actor de care România are nevoie. Cu cât vom investi în mai multe companii de acest tip cu atât nivelul de protecție aeriană al României va fi mai consistent. În mod sigur mai sunt și alte companii . Nu stau acum să fac o analiza a tuturor. Am luat un exemplu ca să înțelegeți. Sectorul privat de apărare românesc trebuie să investească în certificare, în acreditare NATO STANAG și în parteneriate cu universități tehnice pentru a construi rezerva de talent uman fără de care nicio industrie nu este sustenabilă.

Pentru politicieni:

Fondul European de Apărare (EDF) și instrumentul SAFE — Security Action for Europe, cu 150 de miliarde de euro disponibile pentru reînarmare europeană — reprezintă cea mai mare oportunitate de finanțare a industriei de apărare din istoria postbelică a României. Dar accesarea lor nu se face prin declarații. Se face prin proiecte tehnice concrete, cu parteneri europeni, cu proprietate intelectuală demonstrabilă și cu capacitate de livrare dovedită. Parlamentarii și miniștrii români trebuie să înțeleagă că a vota pentru o strategie națională de apărare fără a finanța simultan companiile românești capabile să o implementeze este o contradicție care costă — în bani publici aruncați pe importuri și în vulnerabilitate strategică reală. Concret: România ar trebui să creeze un mecanism de pre-calificare accelerată pentru companiile cu capabilități demonstrate în UAV, C-UAS și sisteme C2, să includă aceste companii în consorțiile europene care aplică pentru fonduri SAFE și EDF, și să stabilească un fond național de cofinanțare pentru proiectele câștigătoare la nivel european, astfel încât companiile românești să nu piardă granturi europene din lipsă de contribuție națională.

Modelul concret — ce ar trebui să finanțeze România din SAFE:

Un program național integrat de sisteme C-UAS și management spectral, construit în jurul unui integrator cu capabilități existente, în parteneriat cu universități tehnice românești și cu cel puțin doi parteneri europeni din state membre NATO. Obiectivul: un sistem românesc de detectare, identificare și neutralizare a dronelor ostile, integrat în arhitectura de apărare aeriană NATO, cu componentă de instruire permanentă și cu proprietate intelectuală înregistrată în România. Costul estimat al unui astfel de program: 50-80 de milioane de euro pe cinci ani — o fracțiune din prețul unui singur avion de vânătoare. Beneficiul: o capacitate industrială națională reală, o reducere a dependenței de importuri și o poziție credibilă în arhitectura de apărare europeană.

Concluzie: Dronele nu așteaptă strategii

Razele de acțiune ale dronelor Shahed includ România. Fragmentele căzute în Tulcea nu sunt un accident — sunt un avertisment. Iar avertismentele, în geopolitică, au termen de valabilitate. România are o fereastră de oportunitate rară: fonduri europene disponibile, o amenințare reală care justifică investiția și câteva companii cu capabilități dovedite care pot forma nucleul unei industrii naționale de apărare funcționale. Ce lipsește nu este tehnologia și nu sunt banii. Lipsește voința politică de a alege producătorii reali în locul celor care există doar pe hârtie — și de a finanța viitorul industriei de apărare românești înainte ca viitorul să devină prezent, sub formă de amenințare.

Concluzia practică

Parlamentul român nu mai trebuie să voteze dacă participă la SAFE — a votat deja. Trebuie acum să aprobe rapid, proiect cu proiect, strategiile de înzestrare specifice, înainte de 30 mai 2026. Fiecare zi de întârziere în comisii sau la plen costă concret — fie printr-un proiect ratat, fie printr-o achiziție care ajunge să fie făcută din afara industriei românești, în loc să contribuie la consolidarea ei. Notabil: nu există niciun proiect explicit dedicat sistemelor UAV sau C-UAS în lista publică — exact domeniul în care România are cea mai mare vulnerabilitate față de amenințările imediate de la est. Ce mai putem face? Să răspundă cei care le-au inițiat. Cert este ca se aplica zicerea populară: ”cu o floare nu se face primăvară”