România cu Seche(le)

Dumitru Sechelariu a murit. Şi România a înnebunit. Ne-a trecut de toate. De pedelişti, de uselişti, de războaiele lor politice şi eterne, de luptele lor care ne împărţeau pe toţi, mereu, în două. Ne-a trecut şi de reforme în Educaţie, Sănătate sau Justiţie.

Ne băteam pe ele, în idei, în principii, în orgolii. Ne păsa de ţară, de copii, de viitor! Eram îngrijoraţi! Ce-o să facem noi într-o Românie în care niciodată nu ştim sigur ce Bacalaureat vom avea? Ce-o să facem noi într-o Românie în care niciodată nu ştim sigur dacă ne dăm pruncul la grădiniţă sau la clasa zero? Şi ce-o să facem noi într-o Românie în care suntem puşi la coplată pentru servicii mizere în spitale şi mai mizere?

Dumitru Sechelariu a murit. Iar noi ne-am schimbat, pentru a câta oară?, întreaga viaţă. Ne e bine! Avem, tot pentru a câta oară?, un motiv să trăim! De câteva zile, ne lipim ochii de ecrane, dăm mii de click-uri, like-uri, share-uri pe alte ecrane. Vrem să ştim tot! Cât a fumat, cât a băut, cât poker a jucat, cu cine, ce bani avea, ce bani pierdea – la poker, evident! Ce boli avea, cât plămân i-a mai rămas în piept? Ce face văduva Laudeta, fosta chelnăriţă? Dar mama Agripina, fosta taxatoare de bilete? A, da, şi e neapărat să ştim totul, dar absolut totul, despre cavoul din marmură neagră, pe care fostul baron şi-l pregătise de zece ani!

Dumitru Sechelariu a murit. Iar viaţa ne e plină! Din nou! Moartea lui Ştefan cel Mare din Bacău ne-a făcut să uităm de veşnica autostradă Moldova-Ardeal, lăsată încă o dată pe hârtie de guvernanţi. Vătaful lui Iliescu, care-a dat Bal de Cristal de ziua lui, cu băutură şi mâncare pentru un oraş întreg, ne şterge acum propria foamete din gât. Baronul care a confiscat, ani şi ani, un oraş întreg, ne stoarce acum lacrimi. Îl aplaudăm cu zecile de mii, în mijlocul străzii, pe ultimul lui drum. Uităm, din nou, de ale noastre. Uităm şi de nenorociţii loviţi de cancer, care-şi aşteaptă prea mult medicamentele compensate. Nenorociţii ăia care n-au bani de clinici la Viena! Uităm şi de facturile prea mari la căldură, de ratele mereu neterminate la bănci, de toate dările care ne bagă pe noi în pământ.

Dumitru Sechelariu a murit. Iar noi am uitat că Becali ne-a promis, mai zilele trecute, că nu ni se va mai arăta. Îi era jenă şi ruşine că trăieşte în ţara asta. Dorea să fugă, să se ascundă, să-şi apere familia de România prea periculoasă, după o condamnare primită de la judecătorii fără Dumnezeu! Am uitat de toate, a uitat şi Gigi. Înnebunit de popularitate, cel mai mare creştin al ţării ni se arată din nou. De la căpătâiul fostului amic de poker, războinicul luminii ne citează din Biblie. Ne vorbeşte de iertare. Iar noi îl ascultăm, cu zecile de mii, cu gurile căscate.

Dumitru Sechelariu a murit. Şi un copil a fost ucis în stradă, cu un cuţit înfipt în gât, de un criminal dement. Dar noi uităm. Din nou.