Recitalul sopranei Golda Schultz la Wigmore Hall

Încă din 1901 când a fost inaugurată sub numele de Bechstein Hall, un omagiu adus legendarului constructor german de piane, mica sală  londoneză – 900 și ceva de locuri în condiții de acustică ideală – a atras ca un magnet cântăreți și instrumentiști de faimă. Toată lumea bună a muzicii a cântat, cântă și va cânta la Wigmore Hall, în recitaluri vocale, instrumentale sau camerale, pe podiumul dominat de plafonul-cupolă ce incorporează pictura murală „Sufletul muzicii” de Gerald Moira (1867-1959), integrată stilului renascentist al sălii.

Printre alte vedete ale muzicii clasice, luna iulie a avut pe afiș și recitalul de lieduri al sopranei sud-africane Golda Schultz, 39 de ani, un nume de circulație și bună apreciere pe eșichierul internațional de operă.

Programul a fost dedicat exclusiv unor piese scrise de compozitoare și le numesc aici pe Clara  Schumann (1819-1896), Emilie Mayer (1812-1883), Rebecca Clarke (1886-1979), Nadia Boulanger (1887-1979), Kathleen Tagg (născută în 1977), cea din urmă dând și supranumele întregului recital prin ciclul de lieduri „This Be Her Verse” (2020) pe texte de Lila Palmer. Încerc o traducere, „Acesta să fie versul ei”. A fost o comandă dată de artiștii serii, Golda Schultz și pianistul acompaniator Jonathan Ware, care a încheiat astfel cu muzică contemporană periplul prin romantism, impresionism, modernism, expresionism.

Golda Schultz este o soprană specială din unghi interpretativ, dedicată transpunerii cuvântului în cânt, în plină formă și cu prospețime a glasului său liric „plin”. Intențiile vocale exprimate sunt potrivite în primul rând textelor romantice (versuri de Friedrich Rückert și Robert Burns pe muzica scrisă de Clara Schumann sau pe slove de Heinrich Heine la liedurile de Emilie Mayer), frazarea este dominată de un legato fluent, diafane lejerități și inflexiuni sunt bine stăpânite inclusiv în registrul acut corect impostat.

Printre liedurile de Rebecca Clarke au impresionat „Cradle Song” („Cântec de leagăn” pe versuri de William Blake, 1929), plin de nuanțe, atacuri în pianissimo și diminuendo-uri, alături de „The Seal Man” (îi spun „Omul pecete”, pe versuri de John Masefield, 1922), bogat în sentimente și tratat energic. Omogenitatea vocii sopranei a fost și de astă dată impecabil pusă în valoare. În plus, artista este o veritabilă creatoare de atmosferă, ce-și extrage expresivitatea, o repet, din înțelegerea și rostirea verbului, a medierii lui cu notele. Avea s-a dovedească și în continuare.

În ordonarea stilistică surprinzătoare a programului, Golda Schultz a revenit la romantismul Emiliei Mayer, al Clarei Schumann, pentru a ne introduce într-un univers fantastic binecunoscut din poezia unor Goethe și din nou Heine. Astfel Mayer compune în 1870 „Erlkonig II” („Craiul ielelor II”), iar Clara Schumann scria în 1843 „Lorelei”. Golda Schultz a restituit primei piese palpitația dramatică, iar celei de-a doua un soi de răzvrătire la finalul tragic ce povestește despre marinarul înghițit de ape împreună cu barca lui, la auzul murmurului „cântării” celebrei stânci de pe malul Rinului.

Alte înzestrări ale sopranei, potrivite tălmăcirii de lied, devin evidente în piesele compuse de Nadia Boulanger și îmi revin în amintire scriitura înaltă cu final aerat („La mer est plus belle” – „Marea e mai frumoasă”, 1910), ardenta rugăciune „Prière” (1909), poetica „Elégie” (1906), printre celelalte.

Ciclul lui Kathleen Tagg care a încheiat recitalul a fost compus din trei lieduri, „After Philip Larkin”, „Wedding” și „Single bed” („După Philip Larkin”, „Căsătoria”, „Pat de o persoană”), acompaniate precum întreg recitalul de excelentul Jonathan Ware, de data aceasta la „pian preparat”, mai precis un căluș a fost temporar plasat pe pachetul de coarde din zona pupitrului, pachet pe care pianistul l-a și ciupit în mai multe rânduri, în paralel cu evoluția pe claviatură. Golda Schultz a însoțit lectura cu intarsii contrastante, încheind cu o glorioasă țesătură acută.

La cererea publicului, simpatica soprană a oferit tot o piesă contemporană „I sent my heart up to thee” („Mi-am trimis inima la tine”) de Maria Ferrante, pe versuri de Amy Beach, 2002. O partitură lirică, visătoare, ca o amintire romantică, prilej de expunere de sunete flautate inclusiv în registrul înalt.

Golda Schultz la Wigmore Hall - un recital de marcă.